Suferinta, impozitul natural pe creatie (III)
Adrian Paunescu, despre muza care i-a pricinuit starea de graţie
Pentru toţi aceia care au auzit copacii urlînd, pentru aceia care au murit şi „s-au sculat cu pămîntul de pe groapa lor în cap”, pentru aceia care au intrat de bunăvoie în foc pentru a nu fi reci, pentru Regine negre şi Nebuni de alb. Pentru toţi aceştia, poezia de dragoste a lui Adrian Păunescu a devenit un drept comun, născută ca o cale de tămăduire. [Partea a doua ]
*** Interviu aparut in Jurnalul National, mai 2008
Autor: Carmen Dragomir
[ Partea I, aici: https://www.inspire-magazine.ro/evadarea-din-zona-cu-ger-salvarea-de-inghet/ ]
[ Partea a III-a, aici: https://www.inspire-magazine.ro/nebunul-de-alb-si-regina-neagra/]
Jurnalul Naţional: V-a împins din spate ca un motor şi dorinţa de a rămîne în posteritate?
Adrian Păunescu: Nu. Ca să rămîn în posteritate ar trebui să-mi închipui că voi muri, or eu încă nu m-am gîndit serios la moarte, aşa cum m-am temut să mă gîndesc la felul în care am înmormîntat-o pe cea mai dragă fiinţă a vieţii mele, bunica mea, Ioana Păunescu – înainte ca fata mea, Ana-Maria, să-mi fie cea mai dragă şi apropiată, şi dătătoare de responsabilităţi şi griji. Eu nu m-am recules după moartea tatălui! N-am puterea să retrăiesc pînă la capăt acele lucruri, probabil, dacă aş putea să le scriu pînă la capăt, m-aş prăbuşi o dată cu ele. Ce am scris despre părinţi am scris numai cu ochii întredeschişi! Nu deschişi larg, mi-e frică! Am scris despre moartea mamei. M-am dus în cimitir, la Bragadiru, unde am înmormîntat-o, şi cînd am plecat era o desprimăvărare abruptă, parcă nu mai puteam ridica picioarele din noroi, din pămîntul umed. Parcă mă trăgea mama înapoi lîngă ea, parcă voia să nu rămînă acolo singură. Gîndul că îi lăsăm pe cei dragi care mor singuri în mormintele lor şi noi plecăm şi mai facem şi pomeni acasă, pe mine mă înnebuneşte. Eu nu m-am putut duce la înmormîntarea lui Nichita Stănescu, care mi-era foarte drag şi foarte apropiat. Şi sînt singurul om public din România care l-a sărbătorit pe Nichita la 50 de ani, la Polivalentă, cu 13.000 de oameni.
MOARTEA, O DESPRIMAVARARE ABRUPTA,
O MUZA PE CARE NU MI-O POT ASUMA
Erau prea „ocupaţi” cu altele…
Din păcate. Eu simţeam că e o fatalitate în jurul nostru. L-am adus cu greutate mare, avea piciorul în gips. L-au urcat pe scenă Victor Rădulescu, fotoreporterul nostru, şi Augustin Frăţilă, poet şi cîntăreţ în Cenaclu. Şi a avut o prestaţie extraordinară, şi a fost îmbrăţişat şi aplaudat. Dar nu m-am putut duce la mormînt să-l văd pe el întins acolo şi eu în picioare lîngă el… Asta nu înseamnă că nu m-am dus, mult mai tîrziu, la mormîntul lui Nichita cu Evgheni Evtuşenko, prietenul nostru, care a dorit să-şi ceară iertare de la el, pentru că se certaseră cu 20 de ani în urmă. A avut momente halucinante… l-am lăsat singur acolo la un moment dat şi parcă vorbea cu Nichita viu. Aşa că şi moartea este o muză, dar nu mi-o pot deocamdată asuma.
Există un Adrian Păunescu care scrie poezii de dragoste şi un altul?
Nu, e acelaşi. Dar uneori e mai supărat, uneori e mai rău, uneori e pamfletar. Însă la mine vin toate din acelaşi izvor: starea de graţie.
Credeţi că există poeţi care scriu despre dragoste de dragul esteticii, fără să fi iubit?
Nu, poate nu au avut măsura exactă a bogăţiei acestui sentiment, dar să nu cunoşti dragostea?! Şi cîinii cunosc dragostea. Eu aş spune chiar mai mult, şi amoeba, şi monocelularele se simt mai bine într-un loc decît într-altul. Ele nu ştiu ce e cu ele, dar noi putem constata. Nu e posibil să nu cunoşti dragostea. Nici nu-mi explic de ce te naşti dacă n-o cunoşti. Iubirea este legea universului, este suportul creştinismului şi al altor religii. În religia noastră nu există nicăieri vreun îndemn la ură, la noi iubirea îşi ajunge sieşi. Iubind mai mult pe cineva, pedepseşti însă pe cel pe care îl iubeşti mai puţin.
Băiatului meu, Andrei, la care ţin enorm, un tînăr eminent, serios, profund şi creator – o să se vadă cînd n-o să mai fie umbra lui taică-său peste el – i s-au născut cei doi copii, Andreea şi Adrian. Şi i-am spus atunci o chestie foarte deşteaptă: „Andrei, tu ai dreptul să-l iubeşti pe băiatul tău mai mult ca pe fata ta, dar nu ai dreptul s-o iubeşti pe fata ta mai puţin ca pe băiatul tău”. Şi el a zis: „Tată, explică-mi!”. „Tată, dacă tu ai un prisos de dragoste, îl poţi folosi pentru unul dintre ei, dar în rest trebuie să fie egali”. Ceea ce este omeneşte posibil trebuie să facem…
UNDE APARE FERICIREA,
APARE NEAPARAT SI SEMNUL INTREBARII
Să fie poezia de dragoste ceea ce vă reprezintă cel mai bine ca scriitor?
Nu. Dacă prin poezia de dragoste înţelegem poezia de dragoste faţă de femeie, nu. Pe mine mă reprezintă poezia de dragoste de viaţă, de dragoste de femeie, de părinţi, de ţară, de condiţia umană.
Poate în alte momente aţi fi răspuns altfel… Atunci cînd eraţi îndrăgostit.
Poate, dar în clipa de faţă aşa simt. Cînd eram îndrăgostit nu mă interesau competiţiile artistice din interiorul literaturii mele. Atunci pur şi simplu voiam să repar ceea ce era ireparabil. Cu cît scriam mai mult, cu atît ea se îndepărta mai mult. Cea despre care scriam… Şi, totuşi, eu credeam că o apropii.
În viaţa unui scriitor sînt sentimente pe care le avem cu toţii: dragoste, durere, fericire, ură, suferinţă. Unele îl fac pe scriitor să renască din propria cenuşă.
Eu cred că toate compun acel portret luminos şi însîngerat al condiţiei umane. Toate. Nu există iubire fără suferinţă, aşa cum nu poţi să spui invers, că nu există suferinţă fără iubire. Suferinţa uneori poate fi de sine stătătoare. Poţi să suferi din invidie, din orice, dar iubire fără suferinţă nu e. Nu cunosc deocamdată cuplu fericit. Poate un cuplu mulţumit cu sine la un moment dat, mulţumit de viaţă, dar fericire pînă la capăt nu există. Fiindcă oriunde apare fericirea apar grija, teama de necunoscut. Oriunde apare fericirea apare neapărat şi semnul întrebării.
AM PLATIT FOARTE MULT,
DAR DE BUNAVOIE, PENTRU A NU INGHETA
La un moment dat s-a vehiculat un zvon, cum că Maiorescu îl ţinea pe Eminescu departe de Veronica, pentru că, dacă nu suferea, nici nu crea. Ce provoacă mai mult naşterea operei, durerea sau fericirea?
N-aş vrea să intru în dosarul Eminescu, mai ales că şi eu pot bănui unele lucruri, dar pentru mine importantă este opera. Fericirea nu provoacă nimic. Fericirea îşi ajunge sieşi dacă există. Dar nu se poate pune temei pe fericire. Creatorul vrea cu opera lui să repare lumea, vrea să rezolve ceea ce nu rezolvă prin viaţă. Nu există un cîntec de fericire. Tot ceea ce este mare literatură în lume este un tratament.
Adică trebuie să suferi foarte mult ca să fii un foarte bun scriitor…
Da… sau să poţi să-ţi închipui suferinţa. Există şi scriitori care şi-o pot închipui. Eu am făcut o diferenţă la început între poeţii de limbaj şi poeţii de destin. Poeţii de limbaj nu sînt neapărat înjugaţi la acest car al suferinţei. Poeţii de destin însă nici măcar nu sînt preocupaţi de felul în care apare lovitura pietrei pe parbriz.
Sinceritatea dusă pînă la confesiune, aşa cum ştiu că aţi avut-o în „Liber să sufăr”, nu alterează în vreun fel valoarea scriiturii? Nu cumva ficţiunea are o contribuţie majoră la estetica operei?
S-ar putea ca îndoiala dumneavoastră să fie valabilă uneori. S-ar putea să fie uneori nevoie de distilare şi nu de prezenţă brută a faptului, dar eu cred foarte tare în poezia de acest fel. Cred foarte tare în transferul de evenimente ale vieţii înăuntrul poeziei. De aceea nici nu distilez, pentru că nu am în vedere o astfel de poezie, ci poezia vie. De aceea scriu poezia de destin. Pe mine, marea poezie de dragoste mă interesează şi ca roman inclus, mă interesează ce s-a întîmplat acolo, or, în poezia distilată văd mai greu asta.
Spuneaţi că iubirea v-a călăuzit destinul. Ce preţ aţi plătit pentru iubire?
Am plătit foarte mult, dar am plătit de bunăvoie, n-am avut nici un fel de obligaţie. M-am băgat eu în toate nenorocirile cu putinţă pentru a nu fi rece, cum fac oamenii aflaţi pe neaşteptate şi pe nepregătite într-o zonă cu ger diverse mişcări pentru a nu îngheţa. Mie îmi e foarte frică de uscăciune, de îngheţ, de transformarea omului într-un număr, într-o cifră oarecare. Niciodată, de exemplu, cînd pregătesc un discurs politic nu iese aşa de bine ca atunci cînd mă duc instantaneu la microfon şi dau drumul emoţiei mele adevărate. Este însă şi un alt fapt, vă spun dumneavoastră, sperînd să înţelegeţi… De cîte ori ies în public se întîmplă ceva cu mine, mă modific. Vocea mi se schimbă, devine parcă purtătoarea unui mesaj de dincolo de mine, chiar dacă spun lucruri obişnuite, dar se încarcă de o anumită responsabilitate şi fatalitate. Oamenii pe lîngă care trec îmi spun: „Domnule, cum vorbeai cînd ai fost lîngă noi şi deodată ne furnică felul în care vorbeşti!”. M-a ajutat Dumnezeu să existe o corespondenţă între substanţă şi formă, între suflet şi voce.
PRIMA MUZA BLONDA, PRIMELE PICIOARE FRUMOASE.
INCEPUTUL CEL MARE
Care a fost primul text pe care l-aţi scris?
Nu mai ştiu… Au fost multe. Atunci scriam despre viaţa satului, „ciobănaşul n-are oi/ nici dulăi, nici măgăroi”, tot felul, lucruri care se întîmplau lîngă mine, bunicul, bunica, cocorii de sus, bibilicile de jos…
Dar prima iubire s-a transformat într-o muză?
Nu. Eram în clasa I cînd am avut prima întîlnire cu o fată. Să vedeţi, e foarte amuzant. M-am dus la întîlnire şi am venit după vreo oră şi jumate acasă foarte trist. Şi maica-mare, cea pe care am iubit-o atît de mult, m-a întrebat: „Ce-ai, mă băiete?” „Ce să am, sînt supărat…” „Hai, spune-mi!” „Păi uite, am avut întîlnire cu Geta şi n-a venit.” „Dar ea ştia că aveţi întîlnire?” „Nu ştia.” „Păi, şi de unde să vină?!” Iar eu atunci i-am spus: „Dar eu mă gîndeam că, atunci cînd iubeşti o fată şi ai întîlnire cu ea, ea înţelege”.
Am avut apoi o iubire prin clasa a opta, o fată foarte frumoasă, din păcate ea avea să termine tragic după despărţirea noastră. Era o fată cu care mergeam la cules de spice. M-am apropiat de ea pentru că atunci cînd se apleca îi vedeam picioarele, care erau foarte, foarte frumoase. De la un timp, sigur că mă şi bucuram de prezenţa mea acolo, între picioarele ei. Ne-am iubit îngrozitor, de fapt a fost începutul cel mare al dragostei pentru mine. A fost prima mea muză, dar nu mai ţin minte ce am scris. Amor făcusem şi cu o femeie din Craiova, de la care cumpăram Contemporanul şi Gazeta Literară şi care mai degrabă m-a violat. (Rîde) Da! Era o tutungioaică. Am scris asta în cartea asta, „Vinovat de iubire”.
Apoi a fost o fată Sanda, pe care o iubeam şi care mă iubea. Tatăl ei era academician, dar mie, din păcate mi s-a întîmplat nenorocirea ca tatăl meu să fie din nou arestat, a trebuit să mărturisesc la şcoală, a aflat şi taică-său şi nu i-a mai dat voie să se vadă cu mine. Pentru Sanda am scris „Nu prea demult, nu prea departe/ Nu prea profund, nu prea banal/ Treceam serafic şi voal/ Pe sălile de marmuri moarte/ Ale Liceului Central,/ Elev al secţiei real./ Iubind mereu o mai frumoasă/ Elevă gata să-i rezist/ Şi singur eu bărbat din clasă/ Dau clasei caracterul mixt”.
Am aflat o chestie extraordinară, de curînd, de la Gelu Voican Voiculescu, care era în acel timp studentul acestui academician. Şi anume că, în tabăra de geologie, tatăl ei o luase peste vară şi pe ea, să ne separe. Dar de curînd am aflat că Sanda a murit. În fine, ne-am despărţit din motive politice. Era o fată frumoasă şi nobilă. A fost una dintre puţinele blonde pe care le-am iubit. Au trecut aproape 50 de ani de atunci. O altă blondă pe care am iubit-o mi-a devenit soţie, Carmen.
REGINA NEAGRA,
SINGURA IUBIRE PE CARE AM PIERDUT-O FARA SA VREAU
Spuneaţi că „există vîrste cînd bărbaţii cred că orice despărţire e o moarte” („Vindecarea de farsă”). Este moartea iubirii renaşterea scriitorului?
Uneori, da. Dar uneori se întîmplă ca dintr-o mare dragoste, dintr-o mare suferinţă, dintr-o disperare fără recurs să se şi moară la modul concret. Eu nu am crezut că supravieţuiesc în două sau trei „ocazii” ale vieţii mele iubirilor pierdute. Unele le-am pierdut că am vrut eu. Una dintre ele, cea la care se referă cărţile „Liber să sufăr” şi „Din doi în doi”, am pierdut-o fără să vreau. Deşi eu am refuzat calea pe care voia ea să meargă. Am crezut că e prea tîrziu pentru mine să iau de la început o viaţă ordonată şi oficializată. Şi, pe de altă parte, era şi dragostea pentru Carmen, soţia mea, care a avut bunul-simţ să-mi protejeze ieşirile, nu totdeauna normale. Şi a contat decisiv Ana Maria.
Poate iubi un bărbat mai multe femei în acelaşi timp?
Nu la fel, dar da, poate iubi mai multe femei deodată.
Putem vorbi despre morală în iubire?
Da, dacă prin dragostea faţă de o persoană calci în picioare demnitatea altei persoane, căreia i-ai făgăduit că nu-i vei părăsi niciodată umbra, se poate vorbi despre morală. Dar iubirea are morala ei, iubirea are legile ei. Fără acest fel de a gîndi, nici una dintre femeile care mi-au devenit muze şi alături de care am fost n-ar fi ajuns lîngă mine. Eu puteam rămîne un pustnic. Dar felul meu năvalnic de a fi, mai ales în primii 60 de ani de viaţă, şi felul meu destul de substanţial de a mă exprima şi acum, în orice domeniu, inclusiv în dragoste, m-au ajutat să le ajut să existe. Aşadar, n-am să-mi fac remuşcări pentru nimeni. Eu nu m-am închiriat cu ziua, cel mult m-am dăruit cu un destin întreg unei situaţii sau alteia. Dar rău n-am făcut nimănui.
Regretaţi acum finalul vreuneia dintre aceste poveşti?
Toate finalurile le regret. Dar nu se putea altfel. Cînd s-a creat situaţia de a scrie poezia „La adio” şi cînd i-am spus aceleia că pleacă din gară cu şine cu tot, eu ştiam că va fi aşa. Femeia aceea, cu care mai vorbesc şi azi, ne mai auzim, uneori ne şi vedem, nu înţelege cum am ştiut că va fi aşa. Credea că e doar o chestie pasageră, că ne vom întoarce şi ne vom regăsi. Şi alte lucruri de felul ăsta… Uneori am făcut gesturi brutale la despărţire, pentru că devenise insuportabilă incertitudinea sau pluralismul…
Uneori iubirile sînt precum stropii de apă care udă nisipul atît cît să nu-l sece. Alteori sînt nişte valuri care mătură nisipul. La dumneavoastră au fost picuri sau valuri?
(Rîde) Aşa după cum aţi citit şi după cum mă intuiţi, ce picuri? A fost un mod torenţial de a iubi. Am trăit în genere două vieţi într-un sezon. N-am avut timp de picuri.
Trăind aşa, două vieţi pe sezon, există o strofă care să rezume?
Este una sintetică: „Şi totuşi există iubire/ Şi totuşi există blestem/ Dau lumii, dau lumii de ştire/ Iubesc, am curaj şi mă tem”. Asta nu înseamnă că nu iubesc foarte mult nişte universuri specifice unei stări sau alteia în interiorul marii iubiri. Aici nu era o muză concretă, e o sinteză, nu era cineva anume, erau cîteva.
Aţi scris „Liber să sufăr” în 17 zile. Cum e o iubire care ajunge „vedetă de roman” în 17 zile?
Nu e nici un raport între numărul de zile al dragostei şi al scrierii despre asta. Iubirea aceasta a durat ani, dar despărţirea a durat puţin şi a determinat un bombardament liric pe măsură. Nu puteam trăi dacă nu scriam.
A fost o eliberare…
Da… a fost totuşi o vindecare. Însă abia după ce am scris a doua carte, „Din doi în doi”, m-am vindecat. Greu!
IUBIREA, UN VICIU PROFUND,
O NEFERICIRE RODNICA
După tortura acestor iubiri sfărîmate mai credeţi în iubire?
Dar nu s-au terminat toate devastator. Unele sînt chiar sus, sînt nişte împliniri extraordinare şi ale celor în cauză. Această fiinţă, din „Liber să sufăr”, a ieşit dintr-un anumit tip de subdezvoltare şi s-a plasat, prin dragostea aceea dintre noi, într-o zonă a spiritului, s-a purificat, s-a înnobilat. Devastatoare este orice despărţire. Eu nu suportam momentul cînd veneau la noi, la Bârca, la bunici, rudele şi anunţau cînd pleacă. Mie plecările mi s-au părut întotdeauna dramatice.
Şi totuşi cînd aţi scris „Liber să sufăr” credeaţi în acea iubire pe viaţă şi pe moarte, azi ziceţi că nu cunoaşteţi nici un cuplu fericit.
Dar eu nu fericirea o căutam cu ea, ci nefericirea rodnică, de o anumită fertilitate. Ce să spun?! Era ca asumarea unui blestem profund.
Privită astfel, iubirea ar putea fi acuzată de o formă de interes.
Nu… Bine, poate fi din perspectiva ei, dar nu, nu cred. Aici contează enorm cît extragi din fiecare fapt de viaţă. Uite, scriu în prefaţa la „Din doi în doi”: „Este o carte pe care am scris-o şi o public, de la 22 decembrie 2002 încoace. A fost cea mai grea şi mai fertilă perioadă din viaţa mea. Să fie suferinţa impozitul natural pe creaţie? Între solstiţiul de iarnă 2002 şi echinocţiul de primăvară 2003, viaţa mea pare că redevine cuvînt. Doamne, nu-mi lua durerea!”.
Căutam înţelesurile durerii, nu mă sofisticam, eram ca un om aflat la bordul unui avion şi care se aruncă în gol, lăsînd paraşuta să se deschidă dacă vrea ea. Nu-mi căutam alibiuri, nu căutam soluţii să mă salvez. Am încercat să trăiesc pînă la capăt situaţia complicată în care ne aflam şi mă aflam şi să nu calc în picioare pe nimeni, să extrag aurul din toată această revărsare de ape de munte.
Liber sa sufar
Larmă de-nceput şi sfîrşit de lume,
Noapte de coşmar, după multe drumuri,
Ca sa mă trezesc dintr-o dată singur,
Liber să sufăr.
Ce nărav urît e obişnuinţa,
Poate că şi noi ne stingem trăind-o,
Când deodată tu ai plecat departe,
Regină Neagră.
Nu mai are gust pîinea
de pe masă,
Viaţa mea e-acum lungă insomnie
Vai, am devenit, pe neobservate,
Propria-mi umbră.
Bestial urăsc forfota
modernă
Şi acest oraş care te ascunde,
Cum ai învăţat cinica reţetă,
Ce mă omoară?
Dacă-am umilit, umilit
sînt astăzi,
Bucuros că pot trăi umilinţa,
Cea în care stă, pentru Înviere,
Dragostea, Doamne.
Liber am rămas să le am
pe toate,
Însă condamnat să nu gust nici una,
Fără nici măcar o întrebuinţare,
Liber să sufăr.
[ Partea I, aici: [ Partea I, aici: https://www.inspire-magazine.ro/evadarea-din-zona-cu-ger-salvarea-de-inghet/ ] ]
[ Partea a III-a, aici: https://www.inspire-magazine.ro/nebunul-de-alb-si-regina-neagra/]
ABOUT AUTHOR:
Carmen Dragomi
r este jurnalist, fondatorul Inspire Magazine. Timp de peste 10 ani a lucrat in mass-media nationala, dintre care ultimii opt ani i-a petrecut ca reporter special la Jurnalul National. Filozofia sa este de a aborda dificultatile care apar incepand din interior, permitand astfel ca modificarile externe să apara ca un rezultat firesc. Crede cu tarie ca schimbarea incepe la nivel individual si ca niciodată nu este prea târziu pentru a deveni o versiune mai buna. Perspectiva prinde contur odata ce alegem sa ne inconjuram de oameni profunzi si de povestile lor valoroase. De aceea, Carmen a recurs la intreaga sa experienta jurnalistica pentru a aduce mai aproape, prin acest proiect, Inspiratia care transforma.
Ii poti scrie la: carmen.dragomir@inspire-magazine.ro
