Și-a făcut o misiune din a ajuta femeile să își găsească fericirea. De-a lungul anilor, a adunat în jurul ei o comunitate de peste 60 de mii de femei pe care le îndrumă să își găsească propria voce, să își regăsească feminitatea autentică. Timișoreanca Andreea Eniko Papp este psihoterapeut eriksonian și transpersonal, dar înainte de toate este o femeie care a avut parte de o călătorie. O călătorie despre cum să ajungi să trăiești cu inima deschisă.
[Autor: Carmen Dragomir]
IM: Lucrezi doar cu femei… de câți ani?
AP: Cred că sunt peste 11 ani, am început în 2007 cu scrisul, dar în practică am început în 2013, cu atelierele de vindecare Stilul Tău.
IM: Spune-mi pe scurt povestea devenirii tale. Ce te-a facut să vrei să salvezi femeile?
AP: Eu am fost o prințesă în așteptarea prințului, prin viața mea au trecut mai multe figuri – cea a tatălui pe care îl așteptam să vină să mă salveze, dar n-a venit, am fost apoi o tânără rebelă, am dus bătălii cu lumea, cu programarea socială și cu tot ceea ce mi se spunea că trebuie să fiu, dar eu nu simțeam să fiu. Transformarea mea a venit atunci când mi-am dat seama că eu vreau să fiu acolo pentru femeile care au nevoie de același lucru de care eu am avut nevoie: de susținere, să fie cineva care să te privească, să te asculte și să-și dorească să crești.
Din acea așteptare care a fost ucigătoare până la urmă, o mare dezamăgire – aceea că nimeni nu a venit să mă salveze, s-a născut dorința ca eu să mă salvez în cele din urmă și să salvez, la rândul meu, alte femei rănite ca și mine. Așa am pornit călătoria asta de vindecare și de transformare, în care încă sunt implicată. Nu pot să spun că am ajuns undeva, la un final. Sunt în plină călătorie, dar acum o fac cu prietenele mele, cu clientele mele și sunt super-entuziasmată de acest drum.
IM: Toți bărbații de pe lume vor să afle răspunsul la întrebarea: “Ce vor, de fapt, femeile?” Spune-le tu.
AP: Femeile de astăzi vor ceva diferit față de femeile din vremurile trecute. Cu fiecare generație, chipul femeii se schimbă, nevoile noastre, ca femei, se schimbă. Femeile zilelor noastre își doresc autonomie, libertatea de a-și exprima talentul sau harul pe care îl au, dar și o relație de iubire. Timpurile pe care le trăim ne permit să fim astfel. Responsabile față de creațiile noastre, dar și responsabile față de relațiile noastre.
“Acolo unde este atenția noastră, acolo este și talentul nostru!”
IM: Apropo de asta, trăim într-o lume a bărbaților în care femeile devin amazoane, se masculinizează pentru a ține pasul, vor să fie competitive și puternice. Și tu susții femeia independentă, stăpână pe propria-i viață. Dar cum împaci lucrurile, dorința de autonomie despre care vorbeai – și care implică putere, bărbăție – și integrarea femininului în povestea asta? Ce înseamnă, de fapt, să fii o femeie autentică?
AP: Din punctul meu de vedere, putem să creăm niște lucruri fabuloase pe fiecare direcție. Astăzi, cu un laptop și cu talentul nostru unic, putem avea un super job. Eu încurajez fiecare femeie să își caute talentul și să-și asculte vocea interioară. Coborârea în feminitatea adâncă, până la urmă, asta înseamnă. Am multe cliente care îmi spun: “Ce frumos vorbești, dar eu nu am puterea să fac asta, pentru că depind 100% de jobul meu, am facturi de plătit, după opt ore de stat acolo sunt epuizată, nu am spațiul și timpul necesare ca să creez și să fac ceea ce mi-ar plăcea mie.”
Din punctul meu de vedere, asta e o mare limitare și o mare prejudecată. Putem schimba toate astea. Mergând în continuare la un job pe care nu îl iubim, care ne secătuiește, nu facem decât să aducem și mai multă suferință la suferința pe care o avem deja.
Eu cred că în lumea în care trăim acum, când totul este online, avem această posibilitate. Sunt o grămadă de blogg-eri, de oameni care pun conținut online, care țin workshop-uri… eu îi admir pe toți pentru că sunt curajoși și fac ceea ce le place. Important este ca la sfârșitul zilei, când punem capul pe pernă, să simțim că ne-am adus aportul creativ la această lume. Pentru că, până la urmă, a fi femeie, înseamnă a crea lucruri. Iar pentru asta trebuie să fii liberă să faci ceea ce îți place.
IM: Am putea să spunem că această integrare a femininului ar presupune să-ți găsești vocația, pasiunea și să strălucești?
AP: Nu aș pune semnul egal între ele, pentru că a-ți căuta vocația ar presupune o oarecare presiune și vei spune: „Aoleu, nu-mi cunosc vocația, nu știu unde sunt, nu știu ce mi-ar plăcea”. Nu există așa ceva. Pur și simplu ne uităm în jurul nostru și observăm unde ne petrecem cele mai multe ore. Acolo unde este atenția noastră, acolo este și talentul nostru! Unele femei au bloguri de cooking, altele au bloguri de fashion, eu am de vindecare, de reinventare a femeilor, fiecare are o voce și fiecare trebuie să-și exprime această voce. Pentru mine asta înseamnă feminitate. Să fac ce îmi place cu iubire și asta să îmi dea un sens și o mare bucurie.
“Vrem să ne definim ca femei prin ceea ce fac bărbații. Ei se pot măsura cu intelectul lor. Dar noi, ca femei, trebuie să punem pe masa iubirea și talentul nostru.”
IM: Revenind la relații, de ce ne alegem de cele mai multe ori exact partenerii care ne provoacă cel mai mult? După chipul și asemănarea cui îi alegem? Cum ne formăm acest filtru prin care vedem doar anumiți bărbați, iar ei văd doar anumite femei?
AP: Alegerea partenerului este o alegere inconștientă, după o hartă pe care noi am construit-o de când suntem mici, până la vârsta la care începem să căutăm un partener. Această hartă pe care noi am creionat-o este creată din întâlnirile pe care le-am avut cu bărbații, respectiv cu femeile. Primele figuri sunt părinții. Teoria atașamentului ne arată cum ne alegem relația. Majoritatea oamenilor au fost prost hrăniți din punct de vedere afectiv și mergem cumva în această direcție. Ne alegem un partener care nu ne poate oferi niciodată ceea ce avem noi nevoie. Pentru că în copilărie nu am avut parte de un mediu securizant, de iubire, de confirmări, ne alegem o relație care ne trezește la viață cei mai cumpliți monștri. Asta se întâmplă însă cu un motiv, ca noi să începem procesul de vindecare. Se întâmplă să îmi aleg partenerul greșit, o dată, de două ori, de trei ori, dar la un moment dat mă opresc, zic: “Ajunge!” Este un simț care îți spune: “Prieteno, caută, deschide o carte, caută pe Google – marele înțelept al zilelor noastre, bate la ușa unui psihoterapeut…”. Așa îți începi călătoria de vindecare și transformare care îți va spune că atunci când ai fost micuță ți-a lipsit figura paternă. Bun, cum umplem golul? Și sigur că nu-l vom umple cu un partener care este la fel de rănit ca și noi, pentru că și acel partener vine la pachet cu traumele lui. Poate a fost respins de mămica și uite cum el devine plin de complexe și de răni de respingere și abandon, intră într-o relație cu tine și acolo se va dezvolta un mare scandal. Așa arată o mare parte a relațiilor. Dar, slavă cerului că traim în niște vremuri în care te poți informa și acum toți suntem niște mici psihologi. Eu nu am mult de lucru, clientele mele sunt foarte citite și informate. Doar ne punem în poziția în care suntem responsabile pentru propria vindecare. Când vindecăm acea stare de neiubire, căci despre asta este vorba, atunci când ne umplem sufletele de iubire de sine, de respect, de prețuire, de practici zilnice care ne poartă sufletului de grijă, atunci, după un timp, putem să mergem spre relații mai sănătoase.
IM: Apropo de asta. Faptul că acum avem acum acces la foarte multă informație nu devine uneori și o problemă? Îmi amintesc de workshop-ul susținut de tine la care am participat și eu și am reținut cum le spuneai fetelor să înceteze să mai vorbească în concepte. Avem această tendință de a ne justifica totul cognitiv și, de fapt, ceea ce facem este să fugim de concret, fugim să privim ce e în noi.
AP: Trăim într-o lume masculină iar noi, ca femei, din păcate, am învățat să gândim ca bărbații, nu am vrut să fim neajutorate ca mamele nostre. În procesul ăsta de coborâre în femininul profund, noi trebuie să renunțăm la investiția în “marele intelect”, să nu mai citim atâta astrofizică. Am cliente care toată ziua își sparg creierii întrebându-se cine este Dumnezeu și se gândesc că n-ar trebui să se roage la un Dumnezeu pe care nu îl cunosc. Și ca să aflu cine e Dumnezeu trebuie să mă apuc să studiez, să-l citesc pe Stephen Hawking și pe mai știu eu cine. Or, asta este o pistă falsă. Vrem să ne definim ca femei prin ceea ce fac bărbații. Ei se pot măsura cu intelectul lor. Dar noi, ca femei, trebuie să punem pe masa iubirea și talentul nostru, valorile nostre înnăscute. Din păcate nu putem evita întru totul această capcană, astăzi lumea este intelectuală, trăim în cap foarte mult, dar eu am această încredere că fiecare femeie își va da seama la un moment dat că nu asta este calea pentru a ajunge la esența ei interioară feminină.
IM: Mai este și cazul celor care spun că nu au avut nicio problemă în copilărie, totul a fost ok, dar se vede cu ochiul liber că relațiile lor de adult sunt disfuncționale. Cum vine asta?
AP: Cunosc aceste femei care au avut copilării fericite, dar au relații dezastruoase. În terapie își dau seama încet, încet, că, de fapt, în copilărie ele nu au fost atât de fericite. Poate nu le-a bătut nimeni, au avut tot ce le-a trebuit, dar poate nici n-au fost îmbrățișate, poate și-au văzut părinții doar în week-end. Am o groază de clienți pentru care iubirea părinților s-a tradus în banii pe care i-au trimis lună de lună.
IM: Ce este de fapt o traumă și cum se manifestă ea în relația de cuplu?
AP: Pentru traume există o listă întreagă. Sunt traume fizice, emoționale, spirituale, abuzuri, bătăi, jigniri, critică, lipsă de afecțiune, abuzuri sexuale, bătăi, lovituri – care în cultura noastră s-au vrut integrate – dar care lasă niște răni profunde. A nu fi primit, acceptat, ascultat, încurajat reprezintă o traumă uriașă. Am clienți care au fost tratați ca niște obiecte, iar astăzi, la maturitate, ei nu reușesc creeze lucruri. Ei nu reușesc să creeze o relație, un job, ceva ce le aduce plăcere și bucurie. Rămân în izolare, în închidere interioară și ca să poată crea o punte cu exteriorul, să aibă încredere să o facă, apelează la alcool, la tutun, la droguri. Doar pentru a putea spune: “Bună, eu sunt Mihai. Vrei să ne cunoaștem?”
“Femeia trebuie stea pe propriile picioare, să fie responsabilă de ea însăși. Și de problemele ei și de vindecarea ei, de afirmarea ei, de iubirea ei, de relația ei, de plăcerea ei fizică, de tot. Să își asume responsabilitatea vieții ei, fără să mai arunce vina pe mama, pe tata, pe trecut.”
IM: De ce ai nevoie ca să te vindeci, să fii un adult sanatos? Ce presupune terapia?
AP: Presupune în primul rând timp. Și răbdare. Eu nu cred în terapiile de scurtă durată. Trăim acum într-o lume motivațională și inspirațională care ne spune că din trei mișcări și cinci strategii reușim să ne vindecăm viața, să ne ridicăm stima de sine sau că în șase ore reușim să ne descoperim vocația. Nu cred în magii de genul acesta. Dar cred că a ne opri din a ne face rău și a ne pune în contact cu noi înșine și cu rănile noastre ne ajută să începem un proces de vindecare și transformare. Pur și simplu trebuie să ne oprim din tot ceea ce am făcut și să învățăm noi moduri de a trăi. Alături de un terapeut care ne acceptă, ne privește și ne iubește și ne ia din locul în care suntem și ne duce în locul în care vrem să ajungem, dar nu putem singuri. E ca și cum ai avea un părinte pe care ți l-ai dorit dintotdeauna și, împreună cu el, te poți repune în mișcare, să ajungi în locul în care meriți să fii, în iubire și bucurie.
IM: Ce învățăm noi, ca femei, în relație cu mama și cu tata și ce lucruri reflectăm mai apoi în relația de cuplu?
AP: Relația cu mama ne ajută să fim femei. Să ne lăsăm iubite și să putem iubi. Dacă mama nu a fost afectiv alături de noi, dacă nu am văzut modelul acesta în ea, noi ne depărtăm de valorile noastre feminine. Dacă mama nu ne-a confirmat, nu ne-a văzut, nu ne-a spus că suntem frumoase, că suntem bune de iubit, că acolo afară sunt bărbați buni, că relațiile sunt frumoase, noi nu știm să funcționăm ca femei. Ne va fi greu să avem încredere în noi sau chiar să vrem să fim femei, dacă nu am primit aceste mesaje. De obicei nu vrem, în acest context, pentru că nu am văzut o mamă care s-a iubit, s-a prețuit. Vrem să fim bărbați și mergem pe această pistă falsă pe care majoritatea antreprenoarelor descurcărețe o urmează și intrăm în zona: “Eu mă descurc singură, sunt autosuficientă, nu am nevoie de nimeni altcineva alături de mine.“
Mi-e destul de greu să vorbesc despre lucrurile pe care le luăm cu noi de la tată, pentru că eu nu am avut unul. Dar cred că de la tată înveți niște valori pentru viață, înveți să ai încredere în forțele tale, te împuternicește. Ăsta este tatăl ideal. Dar, din păcate, mulți tați își tratează fiicele ca pe niște prințese fără mâini și fără picioare și le spun: “Tu fii cuminte că tati are grijă de tot”. Femeile cresc, ele sunt cuminți și așteaptă ca bărbatul să aibă grijă de ele. No, e minunat să aibă tati grijă de tine, să aibă soțul tău grijă de tine, dar atunci lumea ta interioară – gradina ta care ar trebui să fie plină, să înflorescă, să fie o minunăție, nu mai este hrănită și totul moare. Deși primești din exterior ce ai nevoie, ești nefericită și deprimată.
“Când noi suntem închiși, celălalt nu poate ajunge la noi. Și nu pot ajunge la noi nici lucrurile minunate pe care le visăm: iubirea, înțelegerea, acceptarea și toate celelalte. Cu toate riscurile necesare, cu toate traumele și amintirile dureroase, femeile trebuie să facă acest salt curajos și să își deschidă inima.”
IM: Jung spunea că oamenii ar face orice pentru a evita să dea ochii cu propriul lor suflet. Tu ții un workshop “Deschide-ți inima”, care conduce femeile pe drumul ăsta, până ajung să se uite în ochii sufletului lor și să nu mai fugă. Ce înseamnă să îți deschizi inima?
AP: O femeie traumatizată este o femeie închisă. Așa funcționează în tot ceea ce face. La muncă și în relații. De aceea, aceste relații ale ei nu sunt frumoase, nu sunt pline de bucurie și iubire. Când noi suntem închiși, celălalt nu poate ajunge la noi. Și nu pot ajunge la noi nici lucrurile minunate pe care le visăm: iubirea, înțelegerea, acceptarea și toate celelalte. Cu toate riscurile necesare, cu toate traumele și amintirile dureroase, femeile trebuie să facă acest salt curajos și să își deschidă inima. Chiar dacă acum sunt rănite, chiar dacă acum sunt poate divorțate, chiar dacă sunt poate la cuțite cu soțul sau familia. Invit femeile să își deschidă inima pentru că altfel nu vor reuși să construiască relații în care să obțină ceea ce vor: iubire și bucurie – asta este dorința oricărei ființe umane.
IM: Spune-mi top trei sfaturi pentru femei, sintetizate din toată experiența ta.
AP: În primul rând, să femeia trebuie stea pe propriile picioare, să fie responsabilă de ea însăși. Și de problemele ei și de vindecarea ei, de afirmarea ei, de iubirea ei, de relația ei, de plăcerea ei fizică, de tot. Să își asume responsabilitatea vieții ei, fără să mai arunce vina pe mama, pe tata, pe trecut. Să ne asumăm, ca femei, responsabilitatea propriei vindecări, a propriei transformări, a propriilor orgasme.
Apoi, să aibă curaj să-și exprime viziunea. Atunci când își dă seama cum a fost viața ei până în acel moment – care poate a fost o minciună, o suferință, o păcăleală, o dramă – stop joc! Să aibă curajul să spună tuturor, mamei, tatei, bunicii, chit că leșină ăia acolo: “Băi, eu asta sunt și vreau să trăiesc așa!“. Iar atunci când se așază la masă cu iubitul să îi spună despre ea și lucrurile frumoase și pe cele întunecate. Exprimarea viziunii și a vocii unei femei mi se par extrem de importante.
Al treilea sfat este iubirea. Iubirea de sine. Să învățăm să ne iubim, pentru că nu știm să facem asta, e o treabă foarte grea. Iar iubirea trebuie practicată în fiecare zi; să avem grijă de noi înșine, în tot ceea ce facem, pentru a-i putea iubi pe ceilalți.
IM: Să-i băgăm în seamă și pe bărbați, am vorbit doar despre femei. Ce crezi că vor bărbații?
AP: Bărbații vor și ei să fie iubiți și acceptați, așa cum vor și femeile. Asta ne dorim cu toții, ca ființe umane.
Sharing is caring!
