Nicolae Steinhardt : „M-am hranit cu lumea asta!”

Inspire Magazine » Nicolae Steinhardt : “M-am hranit cu lumea asta!”

„Am intrat în închisoare orb (…) şi ies cu ochii deschişi; (…) am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; (…) soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică.”

(Nicolae Steinhardt, „Jurnalul fericirii”)


 

*** Interviu aparut in Jurnalul National, martie 2009
Autor: Carmen Dragomir


 

La 29 martie 1989, într-un spital din Ba­ia Mare se stingea din viaţă părinte­le Nicolae de la Rohia, ajuns la 77 de ani. Tre­cuseră 30 de ani de când fuse­se con­damnat în „lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică, sub acu­za­ţia de „cri­mă de uneltire contra or­di­nii so­ci­ale”, experienţă din care se va naş­te mai târziu „Jurnalul fericirii”, ce a­vea să reprezinte pentru mulţi cartea de că­pătâi.

În acea zi, Nicolae Steinhardt îşi programase plecarea la Bucureşti de la Mănăstirea Rohia. Pe drumul spre ae­roportul din Baia Mare, îi mărtu­riseşte părintelui Mina Dobzeu, care îl în­soţea: „Tare mă supără nişte gân­duri, că nu m-a iertat Dumnezeu de pă­catele tinereţii mele”. „Satana, care vede că nu te mai poate duce la pă­cat, te tulbură cu trecutul”, îi răs­punde părintele Mina.

Părintele Nicolae intenţiona să stea la Bucureşti cel puţin două luni. „Îl aşteptau Alexandru Paleologu, Mihai Şora şi Oliv Mircea. Din nefericire, pe aeroportul din Baia Mare i s-a făcut rău: suferise un infarct. Întreaga lui viaţă fusese marcată de astfel de locuri «de pasaj». Trebuia, acum, să se pre­gătească pentru ultimul dintre ele: Paş­tele său personal.

A fost dus deîn­dată la spital, unde, a doua zi, pe deplin conştient, şi-a orchestrat şi dirijat propria «trecere»: după redactarea ulti­melor indicaţii testamentare şi a listei persoanelor care urmau a fi invitate la în­mor­mân­tare, a cerut să i se aprindă o lu­mânare, să i se citească un psalm şi, în cele din urmă, s-a ho­tărât să ple­ce… «M-am hrănit cu lu­mea asta!», îmi spusese cu câtva timp înainte. Ră­mâne însă să ne întrebăm dacă n-ar fi spus acelaşi lu­cru şi despre cea în care, foarte cu­rând, aveam să intrăm cu toţii”, po­vesteşte Virgil Ciomoş, unul dintre apro­piaţii şi discipolii părintelui Steinhardt.


Testamentul „evreului creştinat”

Cu două zile înainte de moartea sa, presimţindu-şi aproape plecarea către „dincolo”, Nicolae Steinhardt îi scrie prietenului său Ioan Pintea: „Dragă Ioane, o duc din ce în ce mai greu cu angina pectorală. Crize din ce în ce mai dese şi mai dureroase. Se prea poate să nu mai am decât puţin, foarte puţin de trăit. Am rugat pe Părinţii Iustin şi Emanoil să-ţi remită toate dosarele aflate în camera mea. Nu cuprind noutăţi ori lucruri prea importante; te rog totuşi să le preiei tu, să nu fie azvârlite la gunoi. (…) Aş dori totuşi să încerc să las în urma mea o dovadă, o mărturie de credinţă creştină. Ştiu că-ţi dau o bătaie de cap, dar mă încred în prietenia, afecţiunea şi devotamentul ce mi-ai dovedit din belşug. (…) Poate că voi rezista că­lă­toriei la Bucureşti şi că mă voi putea înapoia aici, să termin eu treaba. Cu atât mai bine. Dar nu se ştie şi de aceea ţi-am adresat acest îndrăzneţ apel profund prietenesc. Din inimă şi cuget, Nicolae”.

Ioan Pintea îşi aminteşte de ziua în care a primit scrisoarea: „O pre­sim­ţire neagră se aşezase ca o bilă de plumb peste aceste rânduri. Eram departe de el, undeva între rafturile cu cărţi ale Bibliotecii Judeţene din Bistriţa şi, printre lacrimi, am simţit cum, din adâncul inimii, ceva uriaş m-a cuprins deodată. N-am înţeles pe loc. Am priceput mai târziu. Era, de fapt, ceva foarte simplu. Durere şi re­cunoştinţă. În ziua în care am pri­mit această scrisoare, părintele meu drag, cel care m-a trezit din somnolenţă şi din confuzie, murea împă­cat pe un pat de spital din Baia Mare. Mi-a trimis mie, şi nu altcuiva, ultima scrisoare redactată în această viaţă. E o scrisoare terifiantă, cu va­loare de testament, în care Nicolae Steinhardt îmi dă ultimele sfaturi şi îmi adresează ultimele rugăminţi şi mulţumiri”.

Chiar şi în ziua înmormântării sale, părintele Nicolae de la Rohia, însoţit pe ultimul drum de cei mai buni prieteni, a fost riguros supravegheat de Securitate. Virgil Ciomoş îşi amin­teşte: „Pare ciudat, dar pe vremea aceea sfinţii erau băgaţi în puşcării, iar securiştii se interesau de cele sfinte. Unul dintre vizitatori cântase odată chiar la strană… A urmat, fireşte, un denunţ şi, apoi, o percheziţie la locuinţa sa din Bucureşti. Printre «victime», câteva din exemplarele dactilografiate ale «Jurnalului fericirii». Manuscrisul mai fusese, de altfel, confiscat în urma altei delaţiuni, venită de la cineva care participase ca «prie­ten» la lecturile «clandestine» oferite de proaspătul lui autor, dornic să împărtăşească semenilor experienţa convertirii sale la creştinism.

„Sfinţii erau băgaţi în puşcării, iar securiştii se interesau de cele sfinte”

Între momentul percheziţiei de la Bucureşti şi acela – mai discret al salvării ultimului exemplar din Jurnal, Părintele Nicolae, «Scriitorul», pentru supraveghetorii lui, a reuşit să mobilizeze mai multe servicii «ope­rative» din Capitală şi din judeţele transilvane.

Putem reface astăzi parcursul lui din acele dificile luni, pornind de la documentele, încă existente, în arhivele Securităţii: o notă explicativă privitoare la fondurile bi­bliotecii Mănăstirii Rohia, un proces-verbal de confiscare a exemplarelor de la Bucureşti din «Jurnalului fericirii», încă o notă de analiză menită să pregătească percheziţia şi mai ales recuperarea «de la element» a celorlalte exemplare ale Jurnalului. Urmau câteva măsuri «operative» privind «destrămarea anturajului lui Nicu Steinhardt prin anchete repe­tate», însoţite, desigur, de ame­nin­ţări, procesul-verbal de ridicare, culmea, «cu acceptul stareţului şi al inculpatului» a aşa-zisului «fond secret» de la Mă­năs­tirea Rohia – cărţi de Alexandr Solje­niţîn, Nadejda Mandelştam, Ale­xandr Zinoviev, Vladimir Bukovschi, Emil Cioran, Monica Lovinescu…

În cei zece ani câţi trecuseră de la restituirea în prezenţa lui Virgil Teodorescu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Laurenţiu Fulga, vice­preşedintele USR, şi Traian Iancu, director al Fondului Literar a manuscrisului cu pricina, vremurile se schimbaseră simţitor. Regimul comunist îşi vădea – în ritm accelerat – faţa sa inumană. Nenumăratele şi penibilele anchete încercaseră să-l determine pe proaspătul monah să rupă legăturile cu prietenii lui de peste hotare, cu «elementele» autohtone ostile regimului.

Foto: [Arhiva personala Ioan Pintea ]

Foto: [Arhiva personala Ioan Pintea ]

Desele percheziţii la domiciliu şi la Mănăstirea Rohia urmăriseră nu numai depistarea şi confiscarea oricărui manuscris ostil regimului, ci şi descurajarea de a mai scrie altele, asemănătoare; presiunile insistente exercitate asupra stareţului Serafim, episcopului Iustinian şi arhiepiscopului Teofil avuseseră drept ţintă explicită compromiterea imaginii sale de monah prin infiltrarea sistematică a anturajului său  sursele «Bratu», «Udrea», «Apostol Nicolae», «Nistor», o rudă transilvană a Părintelui, pare-se, şi chiar prin menajera sa de la Bucureşti. Instalarea în cele mai diverse locaţii a mijloacelor de ascultare şi înregistrare urmăriseră şi ele să repereze orice mişcare a «obiectivului» şi a «legăturilor» sale, să prevină şi să împiedice, în primul rând, trecerea peste graniţă a «Jurnalului fericirii».

O variantă a lui a ajuns, cu toate astea, la Europa Liberă. Din scrupul şi precauţie, erau identificaţi şi verificaţi până şi cei care, asemeni mie, se ofe­reau să-l conducă «cu automobilul proprietate personală» la mănăstire.

Adevărul e că, hârşiit cum era de provocări şi mizerii, Părintele Nicolae dobândise un fel de al şaselea simţ cu care detecta rapid «şmecherii», era, cred, singura categorie umană pe care o ura cu sinceritate. Am observat, de atâtea ori, cum încerca să mă protejeze de propriii «prieteni», despre care ştia sau bănuia că informează «or­ganele competente». Îi cultiva pentru a fi sigur că rapoartele lor vor conţine informaţiile alese de el însuşi. Eu am fost hărăzit unei sarcini mai speciale – aceea de a-i tăinui Jurnalul. Strategia i-a reuşit: din mo­mentul în care ma­nuscrisul a ajuns la mine, «organele» i-au pierdut urma. În dosarul «Scrii­torul», ar­hi­vele Securităţii mă men­ţionează, în treacăt, drept şoferul lui «preferat».”

Despre moartea lui Nicolae Steinhardt, ziarele vremii au scris nedrept de puţin. Ioan Pintea îşi aminteşte doar despre „un anunţ în România Liberă la rubrica decese, un articol profund de Adrian Popescu în revista Tribuna, un scurt articol comemorativ semnat de Ioan Alexandru în revista Flacăra şi un eseu aplicat despre ultima carte a defunctului semnat de Radu Săplăcan în revista Steaua. Nimic mai mult. De-abia după ’89, prin breşa deschisă de «Jurnalul Fericirii», s-a revelat pentru toată lumea uriaşa personalitate literară şi teologică a «ovreiului creştinat»”.

 

 

 

ABOUT AUTHOR:


Carmen DragomiFără titlur este jurnalist, fondatorul Inspire Magazine. Timp de peste 10 ani a lucrat in mass-media nationala, dintre care ultimii opt ani i-a petrecut ca reporter special la Jurnalul National. Filozofia sa este de a aborda dificultatile care apar incepand din interior, permitand astfel ca modificarile externe să apara ca un rezultat firesc. Crede cu tarie ca schimbarea incepe la nivel individual si ca niciodată nu este prea târziu pentru a deveni o versiune mai buna. Perspectiva prinde contur o data ce alegem sa ne inconjuram de oameni profunzi si de povestile lor valoroase. De aceea, Carmen a recurs la intreaga sa experienta jurnalistica pentru a aduce mai aproape, prin acest proiect, Inspiratia care transforma.

Ii poti scrie la: carmen.dragomir@inspire-magazine.ro

Data articol: 1 august 2015
Vector