EXCLUSIV. Wei Hua, un băiat din Baia Sprie, puterea poporului chinez

Mugur Ciubăncan a plecat din Baia Sprie și a ajuns în Beijing acum 13 ani. A câștigat o emisiune-concurs la una dintre televiziunile din China, și, începând de atunci, a devenit chinez prin adopție. A cântat alături de cele mai mari nume ale Chinei, pentru preşedinte, prim-miniștri și diplomați. Chinezii îl iubesc și îl strigă Wei Hua, “puterea poporului chinez”. Iar el le întoarce dragostea, căldura și devotamentul. Beijingul are clădiri acoperite cu imaginea lui, metroul are pereți tapetați cu numele său, televiziunea națională îl îndrăgește. Un dialog despre odiseea sa chinezească, despre drumul incredibil prin hățișurile unei lumi imense, despre frici, iubire, luptă, neliniști și destin.

 Autor: Carmen Dragomir

---

 

Inspire Magazine:  În China ţi se spune „Wei Hua”, ce înseamnă asta?

Mugur Ciubăncan: Un caracter chinezesc are mai multe semnificații, depinde cu ce îl asociezi.”Wei” înseamnă mare, puternic, putere, iar „Hua” înseamnă „poporul chinez”. În engleză termenul a fost tradus “Diva China”, în limba română cred că a fost tradus cel mai aproape de semnificaţia sa, „puterea poporului chinez”.

 

I.M: Cum e să fii tu, român de-al nostru, din Baia Sprie, puterea poporului chinez?

M.C:  (Râde) Acesta este numele meu, așa mi se spune aici, dar eu nu sunt puterea poporului chinez, din contră, eu n-aş fi avut niciodată acest nume dacă nu mă ajutau ei. Cred că ei au fost forţa mea şi au fost totul pentru mine. Îmi aduc aminte de spectacole foarte mari pe care le-am avut aici, de Festivalul Cântăreţilor Străini care interpretează în limba chineză, la care eu am luat marele premiu, pe data de 21 ianuarie 2001…

 

I.M: E o dată importantă pentru tine, atunci a început totul, nu-i aşa?

M.C:  Da, este. În viaţă nu este nimic întâmplător, cred eu. Sunt momente care ne fac să ne îndreptăm atenţia spre astre, spre horoscop, spre numerologie… Fix la aceeaşi dată, dar cu un an mai devreme, l-am pierdut pe tatăl meu. Îmi pare rău că nu a fost alături de mine să se bucure şi el de acel moment, dar sunt convins că de acolo de sus m-a ajutat cu ceva în acea zi.

 

I.M: Așadar crezi în destin, în lucruri care se întâmplă pentru că aşa trebuie să se întâmple­?

M.C: Da, cred. Am vorbit despre subiectul acesta cu foarte mulţi chinezi care au ajuns la o anumită vârstă şi mi-au povestit ce li s-a întâmplat în viaţă. Ei cred foarte mult în treaba asta. Cred că tot ce este în jurul nostru ne influenţează şi de aceea pun foarte mult preţ pe Feng shui, pe felul în care aranjează obiectele în casă, în jurul lor. Sunt aici de 13 ani şi nu am avut alături foarte mulţi prieteni români, pentru că nu am avut cum. Având contract cu Ansamblul Oriental al Chinei şi cu Orchestra Naţională a Chinei, am fost mereu plecat şi am stat mult în preajma lor, le-am observat obiceiurile şi credinţele.

Și, apropo de destin, ieri seară am plecat cu două ore mai devreme din Tianjin, locul în care au avut loc acele explozii. Filmez acolo un spot publicitar… clădirea în care am filmat, un zgârie nori, este acum un dezastru. Cei din echipă m-au tot rugat să rămân, să mergem la masă și, de obicei, nu refuz invitațile, dar de data asta m-am simțit foarte obosit și am vrut neapărat să ajung acasă. Acesta este destin. Dacă mă hotăram să stau, acolo rămâneam.

 

I.M: Am văzut imagini, ce dezastru.

MC: Da, din clădirea în care am filmat, până la etajul 30 nu a mai rămas nimic. Filmam acolo un spot publicitar pentru acest oraș, se află la peste o sută de kilometri de Beijing. Am mers la gară și m-am îndepărtat cu 300,5 km/h. Atât de repede merge trenul rapid. Am aflat ce s-a întâmplat dimineața, la știri. Și de atunci mă gândesc la destin. Aș fi putut să rămân…

 

I.M: Cum e să fii celebru într-o țară cu peste un miliard de suflete? Cum faci față celebrității?

M.C: Dar eu sunt celebru, Carmen?

 

I.M: Nu ştiu. Eşti?

M.C: (Râde) N-am avut niciodată această ţintă. Cred că a fi celebru depinde de cei din jurul tău, de felul în care eşti, de felul în care te comporţi cu oamenii. Trebuie să dai ca să fii celebru. Trebuie să răspândești foarte multă dragoste în jurul tău ca să fii iubit. Eu m-am dăruit scenei şi întotdeauna am crezut că am o responsabilitate foarte mare, că nu trebuie să mă gândesc numai la mine, la celebritate. Ca artist, dacă ies pe scenă, trebuie să dau ceea ce publicul îşi doreşte, nu ceea ce gândesc eu, sau cum aş vrea eu să fie.

 

I.M: Sunt oameni care vin şi îţi cer autografe pe stradă, într-un oraş cu peste 20 de milioane de locuitori- cât are Beijingul. Sunt postere cu tine în pasajele de la metrou, pe clădiri. Nu este asta celebritate?

M.C: Da, mi se întâmplă…

 

I.M: Ce sentiment îţi dau lucrurile astea?

M.C: M-am obișnuit acum.

 

I.M:  Îţi mai aminteşti când ai dat primul autograf  în China?

M.C: Da, a fost după acel festival pe care l-am câştigat. Am dat atunci autografe pe căciuli, pe curele, pe mâini, pe brațe. M-am simţit extraordinar. M-am simţit iubit. Am simţit atâta căldură şi respect din partea lor. Îmi aduc aminte cu drag de acele momente.

 

I.M:  Ce le place chinezilor la tine? Tu ce apreciezi la ei? Cum e relaţia asta de iubire?

M.C: Când mă strigă Wei Hua, țipă apoi “Romania, Romania”,“Comaneci” şi “Hagi”. Mulţi vin la concerte cu steagurile românesc şi chinezesc. Pe lângă numele de Wei Hua, când am câştigat acel concurs, mi-au spus şi  “Imported Star”, “Starul importat” (râde).

Apreciez la ei căldura şi devotamentul lor pentru artişti, respectul pentru cultura naţională, dar şi internaţională. Pe scenele de aici poţi vedea artişti din întreaga lume, publicul chinez este un public foarte curios. Vor să înveţe foarte mult. În China se vorbesc 56 de dialecte, aici convieţuiesc o grămadă de etnii, scenele sunt atât de mari, de frumoase, totul este foarte atrăgător. Simţi căldura lor şi curajul pe care ţi-l insuflă atunci când urci pe scenă.

 

I.M: Te vânează paparazzi? Îi interesază viața ta privată? Cum e cu indiscreția în China?

M.C: De multe ori, da. Dar sunt foarte atenţi la ceea ce scriu despre un artist, pentru că aici sunt legi foarte stricte. În momentul în care scrii ceva neadevărat sau rău intenţionat despre un artist – care mai este și foarte cunoscut – iar lucrul acesta se dovedeşte, nu sunt foarte iertători. Este un lucru destul de grav.

 

I.M: Deci, nu e ca în România.

M.C: Este o foarte mare diferenţă faţă de ce este în România. Presa liberă nu ar trebui să însemne mitocănie. Iar artiştii ar trebui şi ei să se iubească mai mult şi să nu facă anumite lucruri care nu ţin de un artist.

 

I.M: Ai avut experienţe neplăcute cu acest fel de a face presă în China?

M.C: Da, au fost câteva… Am apărut mâncând, de exemplu, şi au scris despre asta într-un mod nu foarte plăcut.

 

I.M: Atât?! Dacă ai fi fost atât de faimos în România pe cât eşti în China, tabloidele te-ar fi divorţat de câteva ori, ai fi avut diverse relaţii picante și mai mulţi copii împrăştiaţi prin ţară.

M.C: Da, unul dintre tabloidele româneşti a scris că am fost părăsit de soţie. Dar că n-am stat prea mult pe gânduri şi mă relaxez în compania unei cântăreţe cu care, chipurile, am făcut un videoclip. Puseseră o poză cu mine din filmul “Limbajul doamnei”, unde mă sărutam cu o actriţă celebră din Coreea – protagonista principală care juca alături de mine în acel film.

 

I.M: Iată.

M.C: Am stat să mă întreb: Care soţie? Care cântăreaţă? Care videoclip?

 

I.M: Te deranjează astfel de articole?

M.C: Nu, Carmen (râde compătimitor)… Dar aş vrea să le transmit cu ocazia asta că vila “barosană” pe care mi-o construiesc este de fapt o vilă – mi-au spus prietenii mei – a unui domn care a venit de curând prin Baia Sprie şi pe care nici ei nu-l cunosc. Au scris „uite, ce vilă grosolană îşi face Mugur Ciubăncan, că a câştigat atâţia bani în China de nu mai ştie ce să facă cu ei”. Deci, vila e a unui cetăţean român din Baia Sprie, habar n-am cine este.

 

I.M: Spune-mi chestii cu care te mândreşti.

M.C: Mă mândresc cu faptul că prin tot ceea ce fac încerc să păstrez această relaţie dintre poporul român şi poporul chinez. Că pot aşterne pe aceste scene mari de aici, acest nume frumos care este România. Mi-aş dori foarte mult să găsim nişte organizatori în România şi să vin pe scena din ţară cu cei mai mari artişti ai Chinei, alături de care eu am cântat de-a lungul timpului. Mă mai mândresc cu Olimpiada de Iarnă a Studenţilor, cele două ediţii din 2009 şi 2011, unde am cântat în deschidere. Am fost foarte trist că România nu a avut nici un participant în 2009, dar am fost bucuros că regizorul nostru a dat publicului drapele micuţe româneşti, doar pentru că eu cântam acolo, deşi nu era nici un participant român.

 

I.M: Chineza pare o limbă imposibilă pentru mulți dintre noi. Am auzit că un chinez educat știe aproximativ 6000-7000 de caractere şi că nu poţi citi un ziar dacă nu cunoşti măcar 3000 de caractere. Cât timp ţi-a luat să înţelegi ce te întreabă lumea? Cum a fost experienţa asta cu învăţatul limbii?

M.C:  Este o limbă foarte grea, însă gramatica nu este foarte complicată. Dacă o înveţi la o vârstă mai înaintată, trebuie să ai o ureche foarte bună, sunt patru tonalităţi, iar un cuvânt  pronunţat diferit înseamnă cu totul altceva. De exemplu, este acelaşi cuvânt pentru “a vinde” şi „a cumpăra”, doar intonaţia diferă. Imaginează-ţi ce greşeli se pot face. În sudul Chinei, unde se vorbeşte cantoneza, sunt nouă tonalităţi. Poți să fii tenor, soprană, vilolonist, ce vrei tu, să ai super-ureche, tot este foarte complicat. Eu am învăţat în anii ăștia foarte bine limba… Îţi trebuie în jur de trei ani ca să înţelegi ce eşti întrebat. Sigur că sunt unele expresii pe care n-ai cum să le înveţi atât de repede. Şi acum sunt unele semne pe care nu le cunosc, dar am prieteni avocaţi, jurişti care îmi citesc contractele şi îmi spun dacă este ceva în neregulă. Dar, în rest, nu am folosit translator pentru că așa nu înveţi mare lucru. Doi ani am stat cu dicţionarul în mână, am ieşit singur pe stradă- şi nu mulţi ştiu engleza- aşa că am fost nevoit să învăţ.

 

I.M: Care a fost momentul în care te-ai hotărât să devii chinez prin adopţie?

M.C: A fost o decizie foarte grea, lansasem deja două albume în România, aveam multe apariţii la “Albumul Duminical” , care era la acea vreme la TVR, mergeam în emisiunile doamnei Lucia Popescu Moraru, “Vineri Noaptea în direct” de la Radio România Actualităţi… Mi-a fost greu să mă rup. Aveam un job, munceam, însă financiar eram într-o pasă destul de grea, îmi cumpărasem un apartament, cântam în diferite locuri din Bucureşti. Dar toate astea nu mă satisfăceau profesional. Ceva îmi spunea că nu este ceea ce îmi doresc, simţeam că undeva, ceva mă aşteaptă. În China erau foarte multe spectacole în acea perioadă şi m-am decis să părăsesc scena din România. Au contat amploarea spectacolelor, publicul de aici, cultura Chinei; era o altă lume, iar eu sunt un tip curios, vreau să văd mereu lucruri noi. Am fost atras… Apoi, am fost foarte respectat şi iubit de chinezi şi m-am integrat foarte repede. Am rămas printre ei, dar cu un dor mare de România.

 

I.M: Ce te-a impresionat cel mai mult când ai ajuns prima oară acolo?

M.C: Îmi doream de când eram copil să văd Oraşul Interzis şi Marele Zid. Mi-aduc aminte că erau pe vremuri acele lacăte chinezeşti care aveau pe cutie poze cu Marele Zid. În apartamentul în care locuiam în România, aveam o imagine brodată cu locul acesta. Pe la trei ani, dulapul din spatele patului era scena mea, unde mă urcam şi cântam cu faţa la acea imagine brodată cu Marele Zid Chinezesc. Mi-a rămas în minte de atunci .

 

I.M: Era prima oară când plecai din ţară? Mă gândesc că, probabil, impactul cu imaginea Chinei a fost şocant pentru cineva care venea la acea vreme din România. Ce ți s-a părut ciudat, plăcut, greu de suportat, încântător?

M.C: Într-adevăr, a fost şocant. Totul era imens. Mă gândeam câtă lume am văzut numai în drumul de la aeroport, ce furnicar de oameni. Mă gândeam “Ce pot să fac eu aici? O să răzbesc? Sunt atât de mulţi, cum o să reușesc? Cum o să mă lansez? Să mă duc înapoi? E mai uşor acasă, sunt mai puţini, pot să comunic…”

Am avut nopţi în care nu dormeam, eram total dezorientat, nu mă obişnuiam cu nimic din ce era în jurul meu. Şi copacii şi frunzele şi iarba mi se păreau altfel. Mi se părea până şi că nu văd atât de clar în faţa ochilor ca în România. Am încercat însă să trec peste fiecare obstacol şi am avut acea mândrie să nu mă întorc fără să ştiu că am izbândit şi aici.

 

I.M: Ai fost un luptător.

M.C: Da, am fost.

 

I.M: A fost greu, a fost uşor? Cum a fost acest drum incredibil pe care l-ai parcurs până acum?

M.C: A fost un drum îngândurat, cu nişte accese ale organismului, cu nişte junghiuri foarte dese la inimă…

 

I.M: Somatizai neliniştea din interior.

M.C: Da, era nelinişte şi foarte mare stres. Apoi, era această concurenţă între artişti. Am avut însă atuul de a fi deosebit ca şi prezenţă, ca figură. Am fost și un tip foarte modest, am respectat întotdeauna oamenii din jur. Am ştiut să fiu întotdeauna cu zîmbetul pe buze, chiar dacă nu simţeam asta. Am răbdat totul în interior.

 

I.M: Care a fost cel mai greu moment pe drumul ăsta?

M.C: Despărţirea de România. De ţara mea, de publicul de acolo, de prietenii mei, de mama. Despărţirea de ea a fost întotdeauna ca un ghimpe în sufletul meu. Aș fi în stare să-i îndeplinesc mamei orice dorință. A fost aici la mine, dar nu s-a obişnuit. Sunt fericit că, recent, s-a decis să vină să stea mai multă vreme cu mine.

 

I.M: Ce a spus când te-a văzut pe scenele acelea mari, aplaudat de chinezi?

M.C:  A plâns, a fost impresionată şi foarte emoţionată. O vreme am ţinut-o departe de lumea asta, pentru că mi-era teamă de presă, iar ea este o persoană foarte sensibilă. De multe ori îi spuneam să nu cumpere ziare în România, o sunam să-i spun ce este adevărat şi ce nu este adevărat. Nu vreau ca meseria mea să o facă să sufere. Dar s-a acomodat acum cu asta. De câte ori vine aici, toți prietenii mei mă sună să ieșim la masă, să sărbătorim, ei au un cult foarte mare pentru mame.

 

I.M: Apropo de masă. Vreau să ştiu o picanterie. E adevărat că se mănâncă maimuţe?

M.C:  Nu se mănâncă carnea, dar se mănâncă creierul de maimuţă. Există acum nişte legi foarte stricte şi în ceea ce priveşte consumul de carne de câine. La un miliard şi patru sute de mii de locuitori ai Chinei, se întâmplă foarte multe lucruri în fiecare zi. Există oameni care mănâncă aceste animale, dar există şi foarte mulţi oameni care le iubesc şi care sunt împotriva acestui lucru. Dar, dacă eşti curios și dacă vrei să găseşti locuri în care poţi să mănânci maimuţă sau câine, poţi găsi aceste feluri de mâncare pe care ei le numesc delicatese.

 

I.M: Eşti faimos într-o imensitate de ţară. Ce altceva ţi-ai mai putea dori de la viaţă? Care sunt dorinţele tale neîmplinite? Ce îţi lipseşte?

M.C:  Am trăit atâtea şi am văzut atâtea… Nu îmi lipseşte nimic. Poate mai multă linişte. Viaţa este foarte haotică aici. Poate îmi lipsesc mâncărurile din România. Mă gândesc la laptele de pasăre, la grişul cu lapte şi cacao… Poate cineva s-ar aştepta să spun că îmi lipsește un Lamborghini sau un avion particular. Dar, sincer, nu-mi doresc aşa ceva.

 

I.M: Dar o familie?

M.C: (Oftează lung) Asta este o întrebare foarte grea. Sigur că mi-aş dori, dar aşa a fost să fie, nu putem să le avem pe toate.

 

I.M: Este ăsta preţul succesului?

M.C:  Da, am o ajuns la o vârstă la care sunt singur, fără o familie, deocamdată, dar sunt foarte fericit. Mă implic în spectacolele şi evenimentele de caritate de aici, vreau să ajut foarte mulţi copii să meargă la şcoală, să înveţe. De multe ori mi se spune: “Mugur, nu mai face, sunt atât de mulţi, ajunge”. Iar răspunsul meu de fiecare dată este: “Ajut unul şi îl calculez”, adică mai tai unul de pe listă. Acesta este motoul meu. Aş vrea să îi ajut şi pe copiii din România, dacă s-ar implica o fundaţie, o organizaţie, pentru că sunt mulţi amărâţi, iar pentru ei câteva sute de euro înseamnă un an de şcoală.

 

I.M: Cum e viața într-o metropolă cu peste 20 de milioane de locuitori?

M.C:  Nu este doar stresul de a munci, ci și stresul de a merge dintr-un loc într-altul. Beijingul este un oraș foarte mare. Îți ia destul de mult timp să te deplasezi, pierzi foarte mult pe drum. Am foarte mulți prieteni, cunoscuți, sunt invitat și de cinci ori pe zi la mese, la întâlniri și nu le pot onora. Aici este foarte important să onorezi invitațiile, ei pun mare preț pe asta, este un semn de apreciere și respect pentru celălalt.

 

I.M. Care au fost principiile de la care nu te-ai abătut niciodată, filosofia ta de viață, cheia succesului?

M.C: Foarte multă seriozitate, grija pentru cei din jur și multă dăruire. Multă atenție pentru prieteni, să îi ai în suflet, să ai gijă de ei, să-i suni, să-i cauți, să-i întrebi dacă au nevoie de tine, de un sfat, dacă se simt bine, dacă se simt singuri și nu cumva au nevoie de un prieten bun care să iasă cu ei și să-i ajute să depașească un moment greu…

 

I.M: Ce frumos. Mi-a plăcut tare mult ce ai spus. Am senzația că pentru foarte mulți prietenia a devenit un soi de conveniență de ieșit la cină, la prânz sau de mers în vacanță. Apoi, toți își văd de treaba lor, străini, fără să se cunoască de fapt, fără să știe și fără să-i intereseze ce e în sufletul “prietenului”, ce simte el, ce neliniști are.

M.C: Pentru mine asta este cheia succesului. Sunt atât de mulți oameni în jurul meu, oameni pe care eu îi sun, îmi pasă ce fac, dacă o duc bine, dacă sunt sănătoși. Aceasta este cheia, să își aducă oamenii aminte de tine. Dar trebuie să faci ceva pentru asta, trebuie să dăruiești întâi ca să primești. Și trebuie să dăruiești neprefăcut, să dăruiești dezinteresat, să fii sincer, să îți pese.

 

I.M: Care sunt fricile tale? Cu ce demoni te lupţi?

M.C: Eu sunt foarte echilibrat. Nu știu…nu am frici.

I.M: Cu toții avem, mai mult sau mai puțin conștient, stăm departe de anumite lucruri, nu ne implicăm uneori pentru că avem anumite rețineri care vin de undeva.

M.C: Uite, de multe ori mi-e frică că a doua sau a treia zi o să-mi fie lene. Mi-e foarte frică de lene. De acea stare a mea când dau la o parte anumite lucruri pe care le am de făcut, doar pentru că sunt obosit. Și poate că renunț la un lucru bun. De multe ori îmi pare rău.

 

I.M: Vorbește-mi despre momentele tale de cumpănă, de incertitudini.

M.C: Am avut această neliniște că, la un moment dat, nu voi mai avea succes și mă gândeam ce voi face dacă nu voi mai fi pe scenă. Da, uite, mi-ai adus aminte de frici. Am trăit vreo zece ani cu frica că nu voi mai avea spectacole. Mi-am dat seama că în toată această luptă contează ceea ce dăruiești tu întâi, grija pentru oameni. Dacă o ai, nu ai cum să nu reușești pentru că nu vei fi singur, oamenii te vor ajuta.

 

I.M: Uite, e foarte frumos ce se desprinde de aici: puterea ta stă în ceilalți, în cât investești în ei.

M.C:  Eu asta am să spun mereu, mie așa mi s-a întâmplat. Dragoste voi dărui până în ultimul moment, până ce nu voi mai putea.

 

I.M: Motivație sau inspirație? Care este motorul acela care te-a făcut să mergi mereu înainte, să te ridici când ai căzut și să o iei de la capăt?

M.C: Inspirație. Am multe idei, aș vrea să fac multe lucruri, ele vin din inspirație și merg pe firul acela până mi se blochează drumul, până întâmpin anumite dificultăți, dar îmi adun toate forțele ca să depășesc acel moment. Se ivește perseverența. Este acea luptă în care intervine felul meu de a fi, de a rezolva un lucru. Așa am mers tot timpul înainte.

 

 

ABOUT AUTHOR:

---

Carmen Dragomir este jurnalist, fondatorul Inspire Magazine, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Timp de peste 10 ani a lucrat în mass-media națională, dintre care ultimii opt ani i-a petrecut ca reporter special la Jurnalul Național. Filozofia sa este de a aborda dificultățile care apar începând din interior, permițând astfel ca modificarile externe să apară ca un rezultat firesc. Crede cu tărie că schimbarea începe la nivel individual și că niciodată nu este prea târziu pentru a deveni o versiune mai bună. Perspectiva prinde contur odată ce alegem să ne înconjurăm de oameni profunzi și de poveștile lor valoroase. De aceea, Carmen a recurs la întreaga sa experiență jurnalistică pentru a aduce mai aproape, prin acest proiect, Inspirația care transformă.

Îi poți scrie la: carmen.dragomir@inspire-magazine.ro