Corina Bega: „Dă-ţi voie să te deschizi așa încât cineva să vadă măreţia din tine şi nimic nu te va mai putea opri”
Corina Bega este coach și trainer certificat. Timp de 20 de ani ea a câștigat experință în poziţii de management într-o companie multinaţională vestită, timp în care a condus departamente din România, Serbia, Elveţia și Israel. Din 2013, Corina a revenit în România pentru a-i ajuta pe alții să crească frumos, să înțeleagă unde se află și unde vor să ajungă și cum să persevereze pe acest drum. Un dialog despre oameni, performanță, valori și succes.
Autor: Carmen Dragomir
Inspire Magazine: Ai lucrat într-o multinațională vestită din care ai plecat în urmă cu câțiva ani pentru a face coaching și training. Cum ai făcut trecerea asta, ce te-a determinat să pleci dintr-o poziție pe care puţini ar lăsa-o în urmă? Cum a fost acest proces?
Corina Bega: A fost un proces gradual, eram în Elveția, abia ajunsesem acolo, asta se întâmpla cu 10 ani înainte să plec din firmă, și am auzit pentru prima oară de un curs de coaching. Mi-am zis că asta vreau să fac, dar cursul era în limba franceză și nu avea sens la momentul acela. Apoi am plecat în Israel și, la acea vreme, citeam cam 28 de cărți pe an. În ritmul ăsta se acumulează foarte multă cunoaștere și te trezești la un moment dat că ești pe un alt palier, nu îți dai seama cum ai ajuns acolo. Nu stai să celebrezi fiecare succes, nu stai să conștientizezi, să te bucuri. Dintr-o dată, îți dai seama că te îmbraci altfel, te simți altfel, vorbești altfel, atragi alți oameni, ești la un alt nivel. Este un proces foarte interesant.
Eu am făcut toată viața marketing. În România nu erau poziții de marketing în acea firmă unde eu lucram și, pentru că doream să mă întorc acasă, mi s-a oferit o poziție în Business development – unde aveam de-a face cu foarte multe cifre, trebuia să planificăm volumele, să ne uităm la afacere în viitor, era foarte diferit de tot ce făcusem eu până atunci. A fost un moment de șoc și am stat să mă gândesc ce vreau să fac eu de fapt, ce mi-a adus mie succesul în viață. Mi-am dat seama că el nu a ținut cu adevărat de cunoașterea mea, deși eu așa credeam, ci de interacționarea cu oamenii. Am realizat că asta știu să fac cel mai bine.
IM: Ai trecut de la cifre la oameni…
CB: Cifrele au fost doar în ultima parte. Din douăzeci de ani de experiență de multinațională, mai bine de optsprezece ani am făcut marketing – un domeniu care răspunde nevoilor oamenilor. Ce este frumos aici – și multă lume nu știe asta – este că ai un singur obiectiv; toată lumea crede că marketingul e așa, o chestiune sexy și complexă… De fapt tu vrei să fie ales produsul tău sau serviciul tău în defavoarea produselor competitive și consumatorii existenți pe piață să repete acea alegere. De fapt, despre asta este vorba și în interacționarea cu oamenii, despre asta este vorba cam în tot ce faci în viață. Vrei să ai succes, vrei să câștigi, dar nu într-un fel în care să-i desconsideri pe alții, nu călcând pe cadavre, ci într-un fel în care să îi incluzi și pe ceilalți în ceea ce faci tu. De acolo îți vine bucuria, din a sărbători împreună. Dacă le dai în cap tuturor celor care îți ies în cale nu mai rămâne nimeni cu care să te bucuri când ajungi unde vrei. Eu spun de multe ori că succesul în viață este dat de felul în care tratezi un om.
IM: Dar oamenii care vin la tine pentru coaching și training cum văd succesul? Mulți vin cu niște obiective fixe, vor să ajungă din punctul A în punctul B. Din experiența ta de până acum, care este imaginea oamenilor despre succes?
CB: În majoritatea cazurilor, succesul echivalează cu ceea ce oamenii își doresc în viață. Asta face ca succesul fiecăruia să fie diferit de al celorlalți. Unii vin cu o idee clară despre ceea ce vor, alții vin într-o stare de confuzie, mai degrabă. Acești oameni ajung să înțeleagă în procesul de coaching de ce este important pentru ei să obțină acel ceva. Pe măsură ce fac această incursiune în interiorul lor, își dau seama că, de fapt, mintea lor vrea lucrul acela, dar nu și sufletul lor și, de multe ori, ajung să-și schimbe direcția.
IM: Despre ce anume este vorba în coaching, despre ce e vorba în training și de ce aș alege una și nu alta?
CB: Coaching-ul este un proces individual în care ai ocazia să te uiți în foarte multe oglinzi, să te vezi din perspective din care nu te-ai uitat până atunci la tine și să descoperi multe lucruri noi. E un proces care diminuează influențele logicii asupra comportamentelor și dorințelor noastre și te ajută să te conectezi mai mult la tine sau, cel puțin, să înțelegi cam ce ar vrea sufletul tău și să-ți dai seama care sunt atuurile tale.
IM: Adică eu vin la tine cu un obiectiv și tu mi-l dărâmi și îmi spui: „Stai că poate nu vrei asta, să ne uităm mai atent”!
CB: Eu nu dărâm nimic, eu îmi doresc ca tu să obții acel lucru. Dar, prin discuții și întrebări mulți ajung să se chestioneze singuri și să se întrebe dacă într-adevăr le face bine ce își doresc, dacă chiar ar fi satisfăcuți să obțină acel lucru.
Training-ul, în schimb, te ajută să faci ceva despre care puțină lume vorbește: să accesezi conștiința colectivă. Acolo procesele sunt mult mai intense și se întâmplă la un alt nivel. Nu mai sunt coincidențe, lucrurile se așează în modul cel mai potrivit, pentru că suntem mai mulți cei care participăm. Este povestea aceea: când te întâlnești cu un câine și ți-e frică, el simte lucrul acesta, la fel când te duci să călărești, calul simte dacă ți-e frică și preia conducerea. Ce te face să crezi că un om e mai prost decât un câine sau decât un cal?! Doar că noi nu ne putem explica lucrul acesta.
Atunci când noi comunicăm emoții – s-au făcut studii în privința asta – doar 15% din ceea ce comunicăm este prin cuvinte, restul este nonverbal şi paraverbal – felul în care alegi cuvintele, pauzele pe care le faci între cuvinte și așa mai departe. Eu cred cu adevărat că noi putem sta acum aici, fără ca tu să mă întrebi nimic, să ne uităm una în ochii celeilalte și să comunicăm foarte multe, fără să ne mișcăm, fără să facem nimic. Asta este conștiința colectivă. Se fac din ce în ce mai multe descoperiri în privința asta și eu cred că vom ajunge să înțelegem că, da, noi putem comunica fără să vorbim. Asta este diferența dintre training și coaching, asta este puterea conștiinței colective. Are o putere vindecătoare extraordinară de care noi nu suntem conștienți.
Noi suntem în viață pentru că doi oameni au avut o relație. În toată viața noastră este vorba doar despre relații. Relațiile înseamnă conflicte, mai devreme sau mai târziu. Se ajunge într-un punct în care lucrurile diverg. Oamenii de succes sunt aceia care pot să gestioneze conflictele.
IM: Apropo de succes, care crezi că sunt calitățile unui lider? Mi-a plăcut definiția pe care Sadhguru, maestrul spiritual oriental pe care Inspire Magazine îl promovează, a dat-o. El spune că dacă vrei să conduci un grup de oameni, primul lucru pe care trebuie să îl faci este să te asiguri că toți se vor îndrăgosti de tine. Ca să reușești asta, ceea ce trebuie să faci este să te îndrăgostești în primul rând tu de ei, imediat.
CB: Mie mi-a plăcut mult definiția carismei, care este foarte mult legată de ideea de leadership: Carisma înseamnă să îi faci pe ceilalți să facă ceea ce tu ai vrea ca ei să facă, iar ei să se simtă bine făcând asta. Din perspectiva mea, un lider are în primul rând următoarele calități: deschiderea, conștientizarea și dorința de a învăța. Adică, cu nivelul meu actual de cunoaștere și pricepere produc ceea ce produc astăzi. Dacă vreau mai mult, am nevoie să învăț să gestionez o cantitate mai mare de resurse. Procesul de învățare este necesar ca să trec la nivelul următor.
Al doilea lucru este relaționarea. Noi suntem în viață pentru că doi oameni au avut o relație. În toată viața noastră este vorba doar despre relații: de parteneriat, de angajat-angajator, de familie, de prietenie. Relațiile înseamnă conflicte, mai devreme sau mai târziu. Tu vii cu istoricul tău, cu experiențele tale, cu perspectiva ta asupra lucrurilor, eu cu ale mele. Se ajunge într-un punct în care lucrurile diverg. Oamenii de succes sunt aceia care pot să gestioneze conflictele. Ideea nu este să pleci când apare un conflict. În momentul în care știi să gestionezi conflictul, duci relația la nivelul următor. Succesul este un sport de echipă.
Ultimul lucru, care este crucial, este perseverența. Am mers pe Camino 775 de kilometri cu rucsacul în spate, pe jos, timp de 32 de zile (n.r – drumul de pelerinaj către mormântul Sfântului Iacob de la Santiago de Compostela din Spania; anual ajung aici peste 150.000 de pelerini și aproape 3 milioane de turiști). Un pas dacă făceam mai puțin nu ajungeam acolo. Nu a fost niciun triplu salt mortal, niciun pas nu a fost diferit de ceilalți, toți au fost la fel.
IM: Cum cultivi această calitate în tine? Cum îți găsești resorturile interioare?
CB: Cel mai bine îți cultivi perseverența prin trei lucruri esențiale. Cel mai ușor este să găsești pe cineva pe care să îl rogi să îți vorbească despre acel lucru pe care tu îl vrei, atunci când remarcă la tine că faci eforturi pentru a obține acel lucru: “Am văzut că acum ai făcut lucrul ăsta, bravo, felicitări! Am văzut că ai făcut asta mai bine decât data trecută, wow!” În al doilea rând, poți să îți cultivi perseverența ajutându-i pe alții să facă ceva legat de asta. Fără să îți dai seama îți antrenezi și tu această calitate. Al treilea este meditația. Este felul prin care ajungem de la minte la corp. Te ajută să reduci toată agitația, să îți focalizezi atenția. Atunci începi să vezi progresul. Vara asta am învățat să fac paddleboarding, sportul acela în care stai pe o placă de surf și înaintezi cu ajutorul unei vâsle. Tot cădeam și i-am spus instructorului: „Am căzut a treia oară!”. Iar el mi-a spus: „Nu numărăm niciodată eșecurile. Întotdeauna numărăm câștigurile”. Sunt foarte, foarte multe eșecuri care te duc la primul succes, dar nu le numărăm.
IM: Ce faci când zona de confort e mai puternică decât un vis? Când nu ai atât de multă încredere că poți realiza acel lucru și te complaci?
CB: Încrederea ta în tine ține în principal de două lucruri. În primul rând, ține de a-ți iubi deciziile pe care le iei. Și sunt multe decizii greșite. Un prieten bun de-al meu spune: „Iubește-ți deciziile și te vei iubi pe tine”. În al doilea rând, ține de cât de mult reușești să faci cuvântul tău literă de lege pentru tine. Dacă promiți ceva cuiva, întâi îți promiți ție acel lucru. Dacă eu îmi țin promisiunile față de mine, mă simt dintr-o dată mai împuternicită, mai de încredere. Acesta este motivul pentru care criticul nostru interior are un spațiu așa de mare și poate să ne răpească și să ne distragă de la ceea ce vrem să facem, pentru că îi dăm foarte multe ocazii nerespectând ceea ce ne propunem. Dacă îmi spun: Mâine dimineață mă trezesc la ora cinci ca să meditez, dar când sună ceasul îl opresc, mintea mea știe, nu-i nevoie să vină nimeni să-mi spună, e forumul meu interior care mă analizează când nu mă țin de promisiune. Nu-ți poți fura singur căciula, oricât ai vrea.
IM: Cum poți face tu un om de afaceri cu obiective foarte stricte să mediteze?
CB: Nu știu dacă ai auzit de ultima carte pe care Daniel Goleman a scris-o în onoarea împlinirii celor 80 de ani ai lui Dalai Lama. Există multă știință în privința asta în zilele noastre. Și nici nu cred că ai nevoie de chiar atât de multă știință să conștientizezi că viața noastră a ajuns să fie influențată în așa mare măsură de tehnologie, care ne ține tot timpul conectați. Înainte să ieșim dimineața din casă avem deja un consum foarte mare de informație, dăm drumul la radio, ne uităm pe email, deschidem o carte, consumăm, consumăm. E la fel ca digestia, e nevoie să dai și afară. Peste noapte se întâmplă cu creierul nostru un proces similar cu cel din organele interne, se face curățenie. Dacă eu nu îmi curăț mintea, nu dau cumva drumul la gândurile neprocesate, ele se tot acumulează. Nici nu e nevoie de așa mult timp să faci asta. Două minute pe oră dacă îți rezervi, deja ai 24 de minute într-o zi. Merită?
Orice relație pe care o avem este oglinda a cine suntem noi în interiorul nostru. Nu știu în ce măsură ne oprim să ne uităm în aceste oglinzi. Avem marea șansă că avem oglinzi vorbitoare.
IM: Să presupunem că am obținut acea claritate prin coaching și știu acum ceea ce sufletul meu își dorește, apoi vine training-ul prin care îmi dezvolt acele abilități pentru a ajunge acolo. Care este primul pas pe care este nevoie să îl fac pe acest drum, când mi-am stabilit ce vreau și pășesc în acest proces?
CB: Părerea mea este că toată viața asta este despre o corecție a cursului. Tu ești în punctul A și vrei în punctul B, dar nu te vei duce în linie dreaptă acolo. Vor fi niște zig-zaguri. Cel mai important este că, din cauza mecanismului care în trecutul nostru istoric ne-a făcut să supraviețuim ca specie, avem foarte dezvoltat acel critic interior. Ca să reușești să-i vii de hac acestuia, cel mai important este să-ți creezi condițiile ca procesul de transformare prin care îți propui să treci să se desfășoare cu succes. Această condiție este să-ți găsești pe cineva care să te încurajeze. Poate fi familia, un coach, un prieten, partenerul de viață, oricine. Ideea este să te duci și să-i spui conștient: „Uite, eu în momentul ăsta îmi doresc să mă îmbrac elegant, să fiu frumos, să fiu șic. Te rog frumos, de fiecare dată când mă vezi îmbrăcată așa, să remarci lucrul ăsta, să îmi vorbești despre asta”. După ce le spui asta, oamenii încep să facă remarci. Iar creierul nostru , criticul din interior spune: „Sigur îmi vorbește despre asta pentru că i-am spus eu s-o facă”. Și nu crezi prima oară, a doua, a treia, îți spui că vine din obligație, dar apoi ușor, ușor începi să crezi. Pentru că tu știi în spatele scenei toate eforturile pe care le depui. Avem nevoie de feed-back. Toți oamenii care se antrenează într-un anumit domeniu își măsoară progresul. Cum îl măsori dacă nu vine nimeni să-ți spună?
IM: Interesant aspectul ăsta, că drumul de la prima treaptă la a doua treaptă trece prin feed-back-ul pe care îl primești de la alții.
CB: Da, pentru că din momentul în care terminăm școala, abia atunci începe adevărata școală. O facem prin toate relațiile noastre. Orice relație pe care o avem este oglinda a cine suntem noi în interiorul nostru. Nu știu în ce măsură ne oprim să ne uităm în aceste oglinzi. Avem marea șansă că avem oglinzi vorbitoare. Toți avem nevoie de susținere.
Următoarea etapă spre care mergem, următoarea mare eră economică este era în care antreprenorii vor avea ceva de spus. Intrăm în ceea ce se cheamă sharing economy unde împărţim totul, nu aşa cum a fost în comunism, ci la un nivel care aduce tot mai multă umanitate în relaţionarea dintre noi.
IM: Vorbeai mai devreme despre a excela, despre succes. Vreau să te întreb un lucru legat de performanță. A devenit aproape o nouă religie în care, dacă nu te încadrezi, ești privit ca un eretic. Asta pune foarte multă presiune pe niște oameni care vor să fie ca restul, să fie performanți, dar asta nu vine din interiorul lor, nu e ceva intrinsec, ci doar vor să se alinieze unei imagini. Se întâmplă apoi că echilibrul unei astfel de persoane devine extrem de fragil pentru că se străduiește să devină ceva care nu este în conformitate cu ființa ei interioară. Cum vezi aceste aspecte?
CB: Singura șansă ca o schimbare de fond să se producă și să dureze în timp este să fie ancorată în autenticitate. Dacă nu îl ajuți pe om să își găsească motivația interioară, totul este doar temporar. Nu are trăinicie, nu are cum. Eu militez foarte mult pentru readucerea umanității în tot ceea ce facem. Este singura noastră șansă cu adevărat. Am avansat foarte mult din perspectiva tehnologiei și continuăm să avansăm. Aceasta îți poate aduce un anumit nivel de creștere a performanței, dar tot oamenii sunt cei care creează rețeaua prin care această tehnologie să poată fi maximizată și să aducă tot ce poate ea aduce. Această rețea nu se poate construi obligându-i pe oameni, venind cu niște norme impuse, nu funcționează.
IM: Mă gândeam în timp ce vorbeai ce minunat e că, uite, eu mă întâlnesc cu tot mai mulți oameni ca tine care îi educă pe oamenii mari și îi ajută să ajungă unde își doresc, dar, odată cu asta, îi ajută să vadă lucruri pe care nu le vedeau înainte și, pe drumul către performanță, le vorbesc întâi despre umanitate și despre cât este de important să se uite în interiorul lor. Mă bucură asta pentru că eu cred că oamenii de business sunt primii care au impact asupra societății, iar dacă ei înțeleg să schimbe felul în care se raportează la lume, lumea se schimbă odată cu ei.
CB: Așa este. Citeam undeva şi m-a amuzat foarte mult că, pe vremuri, cele mai înalte clădiri care existau pe lume erau palatele, iar regii erau oamenii cei mai puternici. Apoi, au început să se construiască templele şi liderii religioşi au devenit cei mai puternici. Acum, cele mai înalte clădiri sunt zgârie-norii unde sunt sediile multinaţionalelor şi puterea a ajuns la ele. Ce este îmbucurător este faptul că următoarea etapă spre care mergem, următoarea mare eră economică este era în care antreprenorii vor avea ceva de spus. Intrăm în ceea ce se cheamă sharing economy unde împărţim totul, nu aşa cum a fost în comunism, ci la un nivel care aduce tot mai multă umanitate în relaţionarea dintre noi.
IM: Vorbeşti deseori despre un cerc vicios şi un cerc virtuos. Cum poţi face trecerea dintr-unul în celălalt? După denumire, pare că un cerc vicios nu te lasă să ieşi de-acolo de unul singur.
CB: Este foarte posibil să ieşi de unul singur. Iar cercul vicios este de fapt un triunghi. În cercul vicios, unde cred că marea majoritate a oamenilor se află, se găsesc victima, persecutorul și salvatorul. Ei nu au niște roluri fixe și sunt niște relații în principal de codependență. De multe ori, aceasta dependență este între victimă și agresor, iar salvatorul se mai schimbă. Rolurile sunt deseori interschimbabile în acest triunghi. Tu ești victima, iar eu te agresez și când ajungi atât de jos și suferi, încerc să te salvez . Atunci tu devii agresorul meu. Sunt niște roluri foarte subtile care se bazează deseori și pe șantaj emoțional. Să ne imaginăm că avem o victimă care a căzut într-o prăpastie. Ca salvator, dacă vreau să trag victima din prăpastie am nevoie de foarte multă forță fizică și există o foarte mare probabilitate ca ea să mă tragă în prăpastie lângă ea. Fizic, singura șansă ca ea să iasă de acolo este printr-o forță de propulsare care poate veni numai de la ea. Dacă tu ești o victimă în prăpastie, șansa ta reală să ieși de acolo este să te enervezi îngrozitor de tare și să-ți spui: „Locul meu nu este aici, eu plec de aici o dată pentru totdeauna!”, așa încât te vei agăța cu unghiile, vei face tot ce ține de tine ca să ieși de acolo. Și vei putea ieși dacă nu este cineva să te ajute. Pentru că acest ajutor te face pe tine să crezi că ești neputincios. Dacă ai ieșit prin forțele tale, ieși la lumină într-o altă viață. A cere ajutor înseamnă că tu nu crezi cu adevărat în forțele tale.
IM: Sunt cazuri în care forța de propulsie despre care tu vorbești nu mai există. Salvatorul poate folosi o frânghie să te ajute, poate găsi alte metode să te scoată de acolo. Eu cred că ajutorul din altă parte este esențial, că nu te poți ajuta singur în anumite momente extreme.
CB: Să ne uităm la cercul virtuos. Rolurile sunt în oglindă, dar în spectrul pozitiv. Aici avem conducătorul, liderul, pe cel care te provoacă, care îți spune: „Eu cred că tu poți să faci mai mult!”. El este este oglinda persecutorului. Avem apoi coach-ul, care îl înlocuiește pe salvator. Până și copiii au nevoie de mamă doar până la o anumită vârstă. Un coach nu îți spune ce să faci. El doar te întreabă ce vrei să faci, în ce fel vrei să faci şi de ce e important pentru tine ce vrei să faci, nu îți spune și cum să faci. Răspunsurile sunt în tine nu ai nevoie de nimic din exterior. Noi toţi avem un potenţial extraordinar. E normal şi e uman, din cauza mediului din care venim, să nu-l vezi, să nu ştii că e acolo. Dă-ţi voie să te deschizi așa încât cineva să vadă măreţia din tine şi nimic nu te va mai putea opri.
IM: În procesul dezvoltării profesionale şi personale, până la un anumit nivel îţi dau dreptate. Dar aş avea aici un contraargument. Sunt situaţii de viaţă în care consider că nu este aplicabil până la capăt ce spui, de exemplu, sunt cazuri de sănătate unde tu nu te mai poţi ajuta singur.
CB: Unul dintre lucrurile extraordinare pe care Buddha l-a spus este că totdeauna, înainte ca ceva să se întâmple, altceva s-a întâmplat. Acest principiu spune să cauţi cauza reală şi nu cauza aparentă la ceea ce se întâmplă. Problemele de sănătate vin să reflecte în corpul fizic nişte probleme pe care nu am vrut să le privim. Cauza este acolo. Provocarea este să înţelegi acele probleme care au adus acea stare de sănătate în viaţa ta. Asta este munca ta, aici nu te ajută doctorul. Sigur că însoţit o faci mult mai bine.
Circumstanțele plus reacția noastră la aceste circumstanțe dau rezultatul. Singurul lucru pe care îl poți influența în ecuația asta este reacția ta. Dacă nu îți place rezultatul, e simplu, te uiți la reacția ta.
IM: Eu cred că este, desigur, şi partea ta de drum, dar şi suţinerea acelei mâini întinse de pe marginea prăpastiei care îţi dă puterea ca tu să ieşi de acolo.
CB: Nu sunt de acord cu persoana de pe marginea prăpastiei. Eu le spun acestor persoane că fac un rău pentru că ţin companie celui aflat în prăpastie. Le spun că obligaţia lor este să-şi vadă de viaţă şi nu să stea lângă cineva într-o astfel de situaţie pentru ca probabilitatea ca cel care se află în prăpastie să stea acolo mai mult timp este mai mare.
IM: Este foarte dur ce spui.
CB: Da, ştiu. Este o duritate pe care cred şi-o asumă orice campion…
IM: Cum facem trecerea dintr-un cerc în celălalt?
CB: Metoda pe care eu am folosit-o şi ceea ce eu cred că funcţionează este atenţia. Marea diferență dintre cei aflați cercul vicios și cei din cercul virtuos este că cei din urmă își asumă responsabilitatea sută la sută pentru acțiunile și rezultatele acțiunilor lor. Circumstanțele plus reacția noastră la aceste circumstanțe dau rezultatul. Singurul lucru pe care îl poți influența în ecuația asta este reacția ta. Dacă nu îți place rezultatul, e simplu, te uiți la reacția ta.
IM: Deci, procesul începe de la exersarea atenției.
CB: Începe în momentul în care îți asumi sută la sută responsabilitatea pentru rezultatele din viața ta. Avem nevoie să scoatem de pe pilotul automat acele procese unde vrem să facem o transformare și să le facem în mod conștient.
IM: Există un nivel de paroxism la care trebuie să ajungi ca să conștientizezi că ai nevoie să ieși din acest cerc vicios, să-ți exersezi atenția ca să te repoziționezi?
CB: Este nevoie de un moment de nemulțumire profundă, da, este un moment de furie, depresie, când conștientizezi că se repetă niște tipare în viața ta. E momentul în care mijește luminița care dă semnalul schimbării, pentru că vine de la tine, nu pentru cineva te trage de mânecă să te schimbi. Nu funcționează așa, ci doar în momentul în care tu începi să cauți.
IM: Dream, Act, Inspire. Visează, Acționează, Inspiră. Este motoul tău și văd că împărțim partea cu inspirația. Inspire Magazine se cheamă așa pentru că noi credem că inspirația este singurul motor real de a schimba interiorul cuiva și de a-l face să acționeze conform cu cine este el însuși.
CB: Da, mi se pare că asta este sevența în viața asta. Avem nevoie de visuri. Multă lume vorbește despre realism, eu nu cred în realism. Eu nu cred că Edison când a visat un bec a fost realist, eu nu cred că Graham Bell a fost realist când a visat un telefon, nu cred că Tom Ford a fost un realist când a visat mașina. Cred că toți oamenii ăștia au fost niște visători. Apoi, e foarte important dacă visezi să și acționezi, altfel rămâi doar un visător. Oamenii nu înțeleg că a-ți manifesta darurile pe care le ai este un act de o extremă generozitate. Când ai nivelul respectiv de succes, ceilalți sunt inspirați. Iar ăsta este singurul fel prin care poți să determini schimbarea în lumea asta.
