Adrian Păunescu, despre muza care i-a pricinuit starea de gratie

Pentru toţi aceia care au auzit copacii urlînd, pentru aceia care au murit şi “s-au sculat cu pămîntul de pe groapa lor în cap”, pentru aceia care au intrat de bunăvoie în foc pentru a nu fi reci, pentru Regine Negre şi Nebuni de Alb, pentru aceia care caută poveşti printre flori, pentru cei fără de simţuri sucombate din naştere, pentru cei internaţi în “spitalul de nervi şi de cord”. Pentru toţi aceştia, poezia de dragoste a lui Adrian Păunescu a devenit un drept comun. Ea s-a născut ca o cale de tămăduire, ursită a salvării din moarte. Ceilalţi, să se vindece prin lectură!  [Partea a III-a]


*** Interviu aparut in Jurnalul National, mai 2008
Autor: Carmen Dragomir


[ Partea I a interviului, aici: http://www.inspire-magazine.ro/evadarea-din-zona-cu-ger-salvarea-de-inghet/]

[ Partea a II-a a interviului, aici:http://www.inspire-magazine.ro/suferinta-impozitul-natural-pe-creatie/ ]

 

Jurnalul Naţional: “Dacă-ar fi să înţeleg cînd e clipa să mor/ m-aş ruga la ninsori pentr-un ultim fior”, spuneaţi. După fiorul iubirii şi apoi fiorul morţii, acel “rău de moarte” despre care vorbeaţi, te mai poţi întoarce din drum sau urmează “Anul Nou şi istoria literaturii”?

Adrian Păunescu: Te mai poţi întoarce, dar numai după ce-l scoţi din tine, după ce-l pui pe hîrtie. Eu am putut să mă întorc, nu ştiu dacă e o reţetă valabilă pentru toţi.

Şi cei care nu-l pot pune pe hîrtie?

Să citească. Să se vindece prin lectură. Dragostea nu trebuie luată ca o obligaţie, mai ales dragostea dramatică. Se poate trece pe lîngă ea, se poate merge mai departe, se poate deveni personaj de porţelan.

A fost un risc asumat să strigaţi iubirea atît de sincer în piaţa publică, în paginile unei cărţi, sau aţi făcut-o sub disperarea momentului?

A fost un risc asumat, absolut. A doua carte o are ca redactor pe Ana Maria, fetiţa mea, care era mică şi care stătea lîngă mine şi mă vedea suferind. Şi Carmen, de altfel, soţia mea, a fost formidabil de apropiată şi de caldă şi şi-a dat seama că singura noastră salvare este crearea binelui în jurul meu, fără reproşuri, nu cinism, nu scandaluri, cum din păcate e făcută viaţa în societatea modernă. Eu am trăit atunci pînă la capăt toate datele acestei probleme.

“Spitalul de nervi şi de cord / Numit popular printre oameni iubire” Asta să fie definiţia?

Sigur că da. Am trecut momente foarte grele. Eu am crezut chiar că mor atunci, dar şi după un anumit timp. S-a întîmplat să am în mine putere de regenerare şi mai ales să se retrezească în mine ambiţiile de om public şi de scriitor care nu şi-a terminat încă de scris opera.

 

IUBIREA ZBOARĂ, NU MERGE PRIN HÂRTOAPE

 

Iubirile te fac vulnerabil… Aţi trîntit vreodată uşa iubirii?

Iubirile te fac vulnerabil pentru că vrei tu să fii vulnerabil. Dacă nu vrei, nu te bagi. Asta nu e o chestiune pe care să nu o ştii. Iubirea poate fi la un moment dat şi o mlaştină în care te scufunzi şi pe care, scufundîndu-te, vrei s-o asanezi, vrei s-o faci mai bună, mai curată decît este. Dar sigur că îţi trebuie o foarte mare tărie morală să te poţi întoarce din moarte, din pîrjolul pe care l-ai trăit, pe care l-ai creat şi care ţi s-a creat.

Suferinţa din iubire îţi schimbă punctele de refe­rinţă ca individ, valorile, criteriile?

Ţi le îmbogăţeşte.

Cum recunoşti dragostea cea mare?

Nu toate situaţiile de viaţă prin care am trecut sînt egale. Sînt însă unele care au o anumită însemnătate peste medie. Asta se vede în poezia mea. Am scris pentru Ioana, de exemplu, cîteva poezii nemaipomenite; pentru Elena, pe care am iubit-o – am descoperit-o bolnavă grav de cancer la Lugoj, într-o casă de cultură, şi am luat-o lîngă mine, s-a vindecat, după aceea ne-am despărţit. Sînt momente de vîrf… Pentru soţia mea Carmen am scris… O poezie extraordinară este: “Carmen minutare/ Carmen seculare/ Te-au trimis părinţii/ Carmen la culcare”. Sînt şi altele…, dar nu toate înseamnă acelaşi lucru.

Unele s-au terminat însă cu acel fior de moarte.

Aşa e cînd te arunci din avion fără paraşută. Eu aşa am făcut aproape în toate iubirile mele. N-am avut nici un calcul, n-am cerut nici o dobîndă, m-am aruncat nebuneşte în iubire. Asta este credinţa mea, că nu se poate iubi condiţionat. Iubirea e ca un aparat de zbor. Ori stă, ori zboară. De mers prin hîrtoape e mai greu. Trebuie să ai o anumită nebunie să pleci într-o aventură de dragoste.

 

DREPTUL LA PLÂNS,

O LEGE A OMENIRII PENTRU BĂRBAȚII DRASTICI

 

“Eu o iubesc şi declar solemn că din acest moment încolo ea devine deodată iubirea exponenţială, abstractă, nepătată, de roman.” A rămas aşa sau Regina neagră din “Liber să sufăr” s-a transformat într-o femeie banală?

Nu, a rămas în rolul ei de muză. Dar n-aş vrea să luaţi toate versurile din cărţile de dragoste drept nişte reportaje. Lirismul presupune şi măriri sau micşorări ale cantităţii de epitete, nişte îngroşări sau subţieri ale tonului. Nu e reportaj, deşi uneori pare.

Aţi apelat vreodată la ficţiune în poezia de dragoste?

N-am avut loc de atîta realitate.

Vorbiţi de trădare în “Liber să sufăr”. Aţi şi trădat?

Nu. Îmi asum eu tot felul de vinovăţii pentru a nu rămîne dator. Dar n-am trădat.

Aţi plîns pentru dragostea unei femei?

Da. De altfel, eu nu cred ce credea tata, că oamenii care plîng nu sînt bărbaţi. Eu îi spuneam şi atunci: “Tată, şi matale plîngi, dar nu te laşi văzut”. Tata plîngea la filmele în care mureau soldaţi români. El fusese un ofiţer român, trecuse prin tot acest calvar al războiului, avea şi o vocaţie specială pentru istorie, o sensibilitate mare pentru istoria trăită, pentru tot ce era dramatic sau tragic românesc. Pleca din cameră cînd îi veneau lacrimi în ochi. Ştiam că plînge, se întorcea cu ochii umflaţi. Dar eu nu mă feresc. Băiatului meu, care era în liceu, dar avea copil, i-au zis colegii: “Hai mă, să fumăm în closet”, iar el i-a refuzat. Şi ei i-au spus: “Nu eşti bărbat”. Iar el le-a zis: “Bă, tîmpiţilor, eu nu sînt bărbat, eu, care am un copil, şi sînteţi voi, care fumaţi?!”. Aşa şi eu. Nu cred că plînsul face rău, cu condiţia să nu fie singurul mod de a ne exprima. Trebuie să fii puternic în unele momente, să lupţi cu adversarii, nu să plîngi. Dar dreptul la plîns este ceea ce aş cere legilor omenirii pentru bărbaţii drastici.

În toate iubirile există o formă de sado-masochism. Ori ne place să suferim, ori să chinuim.

Cea mai înaltă formă de sado-masochism în iubire este să faci şi una, şi alta. Să şi chinuieşti şi să fii şi chinuit, dar pînă la un punct. Atît cît plăcerea şi durerea trăiesc împreună.

E asta cea mai dorită ipostază pentru un scriitor?

După tot ce v-am răspuns, după toate descrierile de interior pe care vi le-am făcut, mă puteţi cumpăra foarte uşor. (Rîde) Nu ştiu dacă neapărat ca scriitor, cît ca om. E bine să suferi împreună cu cea care suferă.

 

ULTIMA PLOAIE TORENȚIALĂ

 

“Şi te iubesc cu milă şi cu groază/ tot ce-i al tău mi se cuvine mie/ ca un nebun de alb ce capturează/ Regina neagră pentru veşnicie” (“Nebun de alb”). E aceeaşi Regină neagră?

A, nu. E altcineva, a fost o dragoste interesantă. Cea care a apărut în aceste două ultime cărţi se narcotiza cu gîndul că poezia asta a fost scrisă cumva prevestitor pentru ea. Aici este însă vorba despre o femeie excepţională, o mare şahistă a României şi a lumii.

V-aş fi întrebat dacă în toate iubirile există o Regină neagră şi un Nebun de alb, dar tocmai mi-am dat seama că spuneţi că se poate să fii ambele în acelaşi timp.

Da, e adevărat. Există mereu această relaţie, un Nebun de alb sau de negru şi o Regină de negru sau de alb.

Cum aţi tratat situaţiile în care aţi fost iubit “pe viaţă şi pe moarte” şi n-aţi iubit la fel… poate deloc?

Am fost circumspect.

Circumspect e un cuvînt cuminte…

Nu. N-am respins brutal pe nimeni. Sigur că am respins diverse situaţii pe care nişte femei înflăcărate ar fi vrut să le trăim împreună. Circumspect e cuvîntul potrivit. Mi-a plăcut întotdeauna să-mi cuceresc dragostea, chiar adoraţia unei femei.

Circumspecţia de care vorbeaţi nu e o formă de a hrăni orgoliul masculin? Nu e o formă de acceptare?

E frumoasă întrebarea. Orgoliul nu e totdeauna o formă de dragoste, e mai degrabă o formă a împotrivirii, un turneu-challenge, să cucereşti tu titlul. Am avut situaţii formidabile de viaţă, de exemplu, în cartea despre Nichita, Sorescu şi Alexandru, povestesc că am iubit la un moment dat aceeaşi femeie cu Nichita. Asta ne-a apro­piat, dar ne-a şi despărţit. O vreme am fost distanţi. E greu să ai o ase­menea dramă de viaţă. Sigur că eu, fiind mai tînăr cu zece ani de­cît el atunci, eram orgolios. Dar orgo­liul nu este dragoste. Poţi fi or­go­lios într-o competiţie, la crîşmă, cu coa­tele pe masă şi cu clondirul lîngă tine, dar marea dragoste nu pre­supune orgoliul. Mai degrabă umi­linţa. Pentru o demnitate defi­ni­tivă. Umilinţă în slujba demnităţii.

Ce distruge cel mai profund iubirea?

Obişnuinţa.

Nu trădarea?

Asta prin excepţie. Dar nu putem crede la nesfîrşit că omul este esenţialmente trădător. Trădarea uneori se fondează pe dorinţa de mai bine a unuia sau a altuia dintre parteneri. Ei cred că e mai bine dacă merg în direcţii diferite. De aceea trebuie iertată trădarea în dragoste.

Nu sînt cumva toate iubi­rile pe care le trăim surogate pe care le îmbrăcăm benevol cu nevoile noastre de dragoste?

În locul a ce? Ca să fie surogat trebuie să înlocuiasă neapărat ceva.

În locul iubirii imaginate, ideale.

Nu. Modul nostru de a supravieţui e să prelungim dreptul la dragoste. Atunci cînd nu mai iubim trebuie să începem să ne temem de moarte. Şi cînd iubim ne temem de moarte, dar într-un mod creator. Luptăm cu ea, o recunoaştem, ştim că există, ştim că se poate întîmpla oricînd, dar a lăsa lucrurile să meargă de la sine, a nu mai iubi, a te aşeza în faţa morţii şi a o aştepta e un fapt lipsit de substanţă omenească.

Regina neagră” a fost cea mai inspiratoare muză?

Ea a fost cea mai recentă ploaie torenţială. Sînt capitole întregi din cărţile mele dedicate unor mari iubiri, iar aceasta este comparabilă cu restul marilor iubiri. Pentru că e o mare iubire. N-am clasament. Nici nu se ştie care dintre aceste poezii e mai durabilă. Mi-a spus un om deosebit al vremii noastre: “Măi, scrie poezie de dragoste”. “Dar ce-ţi place ţie aşa de mult?”. “Nu ştii cîtă dragoste am făcut eu pe poeziile tale”. La asta nu mă gîndisem. “Păi, cum?”, zic. “Nu în timp ce făceam dragoste, dar înainte şi după. Iar unele femei le-am cucerit cu poeziile tale. Bineînţeles, le-am spus că sînt ale tale după ce le-am cucerit.” Unele dintre aceste poezii au intrat chiar în folclor, sînt fapte de uz comun. Eu n-am făcut însă niciodată din poeziile mele vechi un instrument pentru cucerirea unei femei noi. Dacă mi-a plăcut, dacă m-a tulburat, dacă m-a emoţionat, am scris poezii noi. “La adio”, “Totuşi iubirea!” Am văzut oameni îndrăgostiţi care le recită în delir. Eu am uitat cărţile astea două pe care le-am scris pentru Regina neagră. Uneori sînt surprins de versurile pe care le aud din ele. Am avut atunci o stare de graţie care a durat cîteva luni şi am reuşit să transcriu ceea ce nici eu n-aş putea recompune, redescoperi sau restitui. Sînt lucruri care m-au depăşit. Ele au lucrat, faptele acelea, starea mea de graţie, nu eu.

 CA OM, SUNT IN ORELE ULTIME DE LA CLASĂ,

CÂND SE FAC RECAPITULĂRI…

 

Le-aţi scris muzelor scrisori de dragoste sau doar le-aţi aşezat în pagini de roman?

În liceu. Poezii am scris şi am publicat, nu le-am dat lor.

Aveţi un blog. Credeţi în poeţii internauţi, în poezia pe blog sau ea moare o dată cu penelul?

Nu cred că există o interdicţie de fond pentru circulaţia poeziei. Oriunde poate ajunge poezia va fi mai bine. Eu fac o socoteală şi vă spun aşa: miile de oameni care veneau la Cenaclul Flacăra intrau într-o asemenea stare de spirit încît nici în timpul Cenaclului, nici o vreme după aceea, nu conteneau să le recite. Poezia are rostul de a uma­niza, şi nu prin întărirea entuziasmului sau prin sporirea suferinţei, ci prin puterea de a intra în condiţia umană, iar oamenii simt nevoia să citeze, să trăiască în spiritul unei poezii. Aşa cum eu, adolescent fiind şi post-adolescent, îmi închipuiam toate iubirile ca în poezia lui Esenin. Îmi închipuiam că nu se poate trăi fără să spui “Focul vînăt e gonit de vînt,/ Zările-au uitat să mai mă doară…/ De iubire-ntîia oară cînt,/ La scandal renunţ întîia oară”.

Aţi mai putea iubi acum ca la 18 ani?

Cred că da. Există o vîrstă, probabil că tocmai asta pe care o trăiesc eu acum, cînd se reîntorc toate datele fundamentale ale felului de a trăi. Eu ca om sînt în orele ultime de la clasă, cînd se fac recapitulări. Probabil că e ca o recapi­tulare a destinului, a formelor înalte de iubire, a temerilor, dar apare şi sentimentul trecerii. Eu mă gîndesc cum era tata la vîrsta mea şi îmi spun că sînt fericit.

E diferenţă între a fi îndrăgostit şi a iubi?

A iubi înseamnă a aprofunda, a face din senzaţie sentiment. Dar reiese din tot dialogul nostru că eu sînt un teoretician al iubirii.

Păi, după tot ce aţi scris despre asta, da, am putea să zicem …

Eu nu asta am vrut, dar nu am putut să nu las mărturie. Realitatea e uneori inferioară felului în care a ajuns ea în operă. Mă uit la femeile pe care le-am iubit şi sînt profund dezamăgit de trecerea vremii, de faptul că nu mai sînt cum au fost. Am iubit, de exemplu, o cîntăreaţă din Ardeal. Era feno­menală. Deşteaptă, frumoasă, mîndră, generoasă şi a trecut şi peste ea valul anulator. Într-un fel eram şi într-un fel sîntem. Şi nu mă refer numai la ele, ci şi la mine şi la alţii. Cînd vezi un bătrîn care merge în baston nu-ţi poţi închipui că el plutea cîndva şi iubea… Asta este! Iubirea nu ne salvează la nesfîrşit de bătrîneţe.

Ne spuneţi una dintre poveştile de iubire?

Din moment ce eu n-am putut să mai scriu finalul de la romanul “Vinovat de iubire”, cred că n-aş fi nici doritor şi nici foarte productiv să povestesc eu sau altcineva o dragoste în toate datele ei concrete.

Poate trebuie să vă îndrăgostiţi ca să terminaţi romanul…

Nu ştiu, nu-mi dau seama. Trebuie să se învîrtă ceva în mine, nu e doar că aş vrea eu.

Accidentalul se mai şi provoacă…

Asta este foarte frumos… (Zîmbeşte) Da, accidentalul poate fi provocat. Am scris asta în “Eternele iubiri accidentale”. Cîteva dintre poezii sînt în continuarea unora din această carte, “Liber să sufăr”. Da, accidentalul se provoacă. Să încercăm, să vedem…

 


[ Partea I a interviului, aici: http://www.inspire-magazine.ro/evadarea-din-zona-cu-ger-salvarea-de-inghet/]

[ Partea a II-a a interviului, aici:http://www.inspire-magazine.ro/suferinta-impozitul-natural-pe-creatie/ ]

 

 

 

 

ABOUT AUTHOR:


CarmenCarmen Dragomir este jurnalist, fondatorul Inspire Magazine, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Timp de peste 10 ani a lucrat în mass-media națională, dintre care ultimii opt ani i-a petrecut ca reporter special la Jurnalul Național. Filozofia sa este de a aborda dificultățile care apar începând din interior, permițând astfel ca modificările externe să apară ca un rezultat firesc. Crede cu tărie că schimbarea începe la nivel individual și că niciodată nu este prea târziu pentru a deveni o versiune mai bună. Perspectiva prinde contur odată ce alegem să ne înconjurăm de oameni profunzi și de poveștile lor valoroase. De aceea, Carmen a recurs la întreaga sa experiență jurnalistică pentru a aduce mai aproape, prin acest proiect, Inspirația care transformă.

Ii poti scrie la: carmen.dragomir@inspire-magazine.ro

5677 Total Views 6 Views Today