”Am simțit că am ajuns acasă”, ”Am simțit pentru prima dată că aparțin”, ”Pentru prima oară nu m-am mai simțit judecat”, ”M-am simțit acceptată”, ”Am trăit ceva ce nu voi uita niciodată”, ”M-am reîntregit”, ”Acum e liniște”, ”Am trăit experiența iubirii și a compasiunii”, ”M-am conectat cu smerenia și vulnerabilitatea…”
Sunt câteva dintre lucrurile pe care eu le-am auzit de la oamenii care au trecut printr-o sesiune de Constelații familiale cu Dragoș Riti. Și asta pentru că, prin ceea ce face, Dragoș atinge destine.
Facilitator și formator recunoscut internațional și unul dintre seniorii Constelațiilor familiale în România, Dragoș aduce în spațiul public o uriașă contribuție la răspândirea echilibrului și bunăstării interioare. Iar cine a fost la sesiunile de lucru cu el știe că face asta cu măiestrie, cu pasiune, neobosit și cu multă smerenie pentru munca asta și aspectele sufletului uman.
[Autor: Carmen Dragomir]
Dragoș Riti este formator și facilitator de constelații familiale. Este invitat prin toată lumea să dea mai departe din experiența sa celor care vor să se instruiască în această metodă terapeutică. În România, sute de oameni trec anual prin cursurile și workshop-urile organizate și facilitate de el. [Workshop București, Foto: Daniel Bărnuți]
Dragoș Riti: (râde) Chiar mă gândeam ce o să mai spun de data asta!
CD: Da, da, nu o să fac asta. Aș vrea să știu însă ce te-a făcut inițial să te implici în această muncă? Știu din poveștile tale că ai primit cadou primul workshop, însă ce te-a făcut sa rămâi în acest spațiu?
DR: A fost momentul acela, când am ajuns la workshop-ul de constelații. Nu știam unde sunt. Fusese o surpriză. Auzisem de constelații, cred, cu jumătate de an înainte când Aura, soția mea, participa la un grup pe care îl conducea o profesoară de-a ei de la Facultatea de Psihologie. Această profesoară își făcea teza de doctorat și aborda diverse terapii, printre care și constelațiile familiale. Aura fusese la un workshop de-al ei, în cadrul doctoratului doamnei și a venit foarte încântată și mi-a spus: ”Băi, ție ți-ar plăcea chestia asta! Mi-a sunat foarte atrăgător ”constelații familiale”, eu sunt pasionat de literatură SF și m-am gândit că o fi o chestie așa, mai ieșită din comun care atinge parapsihologia, conexiunile cuantice… Povești de genul ăsta erau în sfera mea de interes. Nu mi-a povestit nimic atunci, ce e, cum e, și la câteva luni distanță mi-a spus: ”Uite, am un cadou surpriză pentru ziua ta”.
Am ajuns la workshop-ul cu pricina, erau în jur de 20 de oameni, mă întrebam ce caut eu acolo. Apoi a început workshop-ul, dar după prima constelație mi s-a aprins becul pe toată scara, ca să zic așa. Am primit răspunsul la întrebarea mea existențială și anume: Ce am eu de făcut în viața asta? O întrebare pe care o tot căram după mine, așa…
Aveam în jur de 40 de ani și până atunci făcusem tot felul de lucruri, atât profesional, cât și personal, și mai bune, și mai puțin bune și tot ajungeam într-un punct în care lucrurile erau încheiate, finalizate și nu era acolo satisfacția aia pe care o așteptam. Simțeam mereu că e ceva care lipsește. Și atunci, în acel moment, s-a reașezat ceva în interiorul meu care mi-a spus: ”Asta e!”
Și, ca să-ți răspund la întrebare, ce m-a făcut să rămân în această zonă a fost lucrul cu care m-am conectat acolo: potențialul acestei metode, felul în care se făcea conexiunea între lucrurile care nu erau neapărat prezente material. Conexiunea care se făcea între persoana în rolul de reprezentant și client m-a uluit. Și pentru mine a venit răspunsul și din momentul acela nu a mai existat nicio întrebare.
S-a făcut liniște și a fost primul moment de liniște pe care l-am experimentat în mod conștient cu adevărat, vreodată. Și, din acel moment s-a deschis un alt spațiu în care sufletul meu avea nevoie să fie hrănit și nevoia asta era să fac și eu un program de pregătire, astfel încât să fac și eu chestia asta. O forță foarte puternică m-a tras în această direcție.
Interesant este că la prima constelație, din 16 constelații care s-au lucrat, eu am fost ales în mod constant, în 12 dintre aceste constelații, în rolul de tată sau de fiu. Adică, fix dinamica pe care o aveam eu cu tatăl meu la acea vreme. A fost un consum fizic și emoțional enorm pentru mine atunci.
Formare București [Foto: Daniel Bărnuți]
DR: Da, Hellinger nu și-a bătut capul să-l explice, nici nu exista atunci o noțiune legată de asta, termenul științific a apărut mult mai târziu. Un neurobiolog a vorbit pentru prima dată despre asta, Rupert Sheldrake – care are o întreagă teorie despre rezonanța morfică și câmpurile morfice.
Ce se întâmplă în acest spațiu al constelațiilor este că pășim în mod conștient într-un câmp informațional care, de fapt, e prezent tot timpul, un câmp care nu are o temporalitate: prezent, trecut și viitor se întâlnesc în același timp și în același spațiu.
Prin conexiunea pe care o realizăm, folosind instrumentele pe care le avem la dispoziție – intenția și cuvântul, ne putem conecta la această energie care este prezentă în câmpul informațional și devenim efectiv un canal de exprimare a acestei energii. Iar această energie pe care o canalizăm se poate manifesta fie prin senzații fizice, fie prin emoții, fie efectiv vedem imagini sau ne vin cuvinte. Cert este că ne conectăm la acel spațiu și aducem din spațiul informațional în spațiul nostru tridimensional toată această energie pe care o replicăm în fața grupului, în fața clientului.
Și asta aduce, de fapt, bogăția acestei metode. Putem să folosim metoda în absolut orice sistem pe care îl cunoaștem, pentru că principiile fundamentale funcționează la fel de bine în orice sistem. Interacțiunea care apare între exprimările acestor reprezentări ne creează o imagine de ansamblu asupra dinamicii din cadrul sistemului: tiparele, ce lucruri nu sunt incluse, ce lucruri nu sunt în ordine sau unde există un dezechilibru între a da și a primi.
Cu instrumentele și cunoștințele pe care le are facilitatorul, îl poate ghida pe client prin acest spațiu, astfel încât să se conecteze la lucruri care nu au putut fi văzute până în acel moment sau care erau ținute în spațiul inconștient. Practic, se aduc la suprafață, se fac vizibile informațiile care sunt cuprinse în inconștientul nostru personal și inconștientul colectiv al sistemului și ele practic se materializează în fața noastră. Conectându-ne cu aceste lucruri avem o perspectivă diferită asupra a ceea ce era îngropat în interior și de care nu eram conștienți, dar care ne ținea uneori legați sau ne trimitea în anumite direcții. Și atunci, putem să ne conectăm la această imagine care se desfășoară în fața noastră. Este o conexiune care se petrece atât vizual – pentru că o vedem-, dar și emoțional și de multe ori și fizic. Și ne ajută să avem o altă perspectivă.
Se petrec transformări în interiorul nostru, atunci când sunt atinse aceste adevăruri profunde din cadrul sistemului. Apare o relaxare atât la nivel fizic, cât și la nivel emoțional. Există o memorie celulară pe care o purtăm cu noi, sunt lucruri adânc întipărite în celulele noastre și atunci când ne întâlnim cu aceste adevăruri, lucrurile se așază.
CD: Din experiența mea de până acum, am văzut că o temă care revine în rândul femeilor care lucrează cu ele este dorința lor de a-și recăpăta și a-și accepta energia feminină. Care crezi că e cauza faptului că în societatea de astăzi femeile funcționează din energia masculină, deși observăm și o dorință de schimbare în sensul ăsta? Și cum se poate face revenirea asta în a ne accepta pe noi, ca femei, într-o lume care încă e a bărbaților?
DR: Dacă ne uităm în istorie, o să vedem că au existat foarte multe momente în istoria societății, a umanității, în care femeile au fost nevoite să se descurce singure, să supraviețuiască, nu au avut ocrotirea unei energii masculine care să le păzească sau să le ajute să își crească copiii, să-și organizeze casa și să își ducă viața.
Au fost mai mereu evenimente sângeroase de război, în care bărbații au fost nevoiți să plece. Atunci, femeia a fost nevoită să îmbrace energia masculină și să își ducă familia și viața mai departe.
Sau, dacă soțul a decedat sau tatăl a decedat, e nevoie ca Supraviețuitorul să preia controlul. Supraviețuitorul este o energie de tip masculin care ne obligă să fim în acțiune tot timpul, astfel încât să putem supraviețui. Dacă tatăl moare, copilul sau femeia caută să suplinească această energie.
Iar ceea ce vedem acum, că femeile doresc să iasă la suprafață, poate veni din această zonă sau dintr-o zonă în care femeile multă vreme au fost abuzate de bărbați și, cumva, acea energie inconștientă la nivelul mai mare al societății se ridică la suprafață și vrea să reașeze lucrurile într-un echilibru. Și mai sunt și alte aspecte.
Cum pot ajunge femeile în locul în care să fie în putere, dar să fie și în energie feminină? E o călătorie și călătoria asta începe cu acceptarea. Să acceptăm că tata și mama ne-au dat viață, că părinții noștri nu pot fi schimbați și că energia mea de femeie este aceea de a armoniza lucrurile în spațiul interior al sistemului, iar energia masculină este aceea de a proteja și de a face legătura dintre lumea exterioară și lumea interioară.
Și, în ultimă instanță, e o chestiune legată și de sexualitate. Multe femei, și nu numai femeile, dar și bărbații suntem rupți de această cunoaștere a sexualității, pentru că nu primim o educație, nu vedem în familie, nu e creată o legătură coerentă între copil și părinte. O conexiune coerentă cu mama și o conexiune echilibrată și așezată cu tata îți permite să te cunoști pe tine și să poți să te conectezi în mod sănătos la energia sexuală, la energia ta de gen feminin sau masculin.
CD: Ai fost prin toate colțurile lumii, urmând constelațiile. Una din întrebările mele este dacă vreodată te-ai întâlnit cu o problemă de moralitate sau de legalitate și o să dezvolt ca să înțelegi ce vreau să zic.
În terapia clasică, de exemplu, se mai întâmplă să vină să lucreze oameni care au făcut în viața lor (sau încă fac) niște lucruri reprobabile, să le spunem, care sunt considerate ca atare în societate: de exemplu un pedofil sau alt fel de abuzatori. Întrebarea mea este dacă ți s-a întâmplat asta și cum ai abordat situația sau dacă ai vreo viziune asupra acestui lucru. Cum ai făcut sau cum ai face asta dacă ți s-ar întâmpla?
Workshop București [Foto: Daniel Bărnuți]
Și am avut persoane cu care am lucrat, care au fost în situații percepute ca fiind dificile moral, din punctul de vedere al societății. Am lucrat acum niște ani buni cu un tânăr de origine japoneză din Columbia, care fusese lunetist și care ucisese oameni, fiind recrutat de Junta militară care răsturnase guvernul.
A făcut asta forțat de împrejurări, pentru că părinții și bunicul lui fuseseră capturați de această Juntă și alternativa era că aceștia vor fi expulzați din țară dacă el nu va lucra pentru ei. Și atunci a încălcat niște principii morale proprii ca să-și salveze familia. Și tema lui era de fapt că nu poate să doarmă, pentru că atunci când închide ochii vede în fața ochilor toate acele chipuri pe care le avea în vizorul lunetei și îi era foarte greu.
Au un tribut uriaș aceste lucruri la nivel personal și emoțional. Dacă te gândești și la militarii care merg în zonele de război – și avem și noi trupe care au fost prin Afganistan sau prin Irak – nu prea se vorbește de lucrul ăsta la nivelul societății. Însă oamenii aceia vin traumatizați de acolo pentru că experimentează niște lucruri dificil de conținut. Au nevoie să fie văzuți și să lucreze la lucrurile astea. Una din particularitățile traumei este că asta face ea, ne splitează, ne divizează Sinele și rămânem într-un Supraviețuitor cu o parte traumatizată, care este incapabilă să se întoarcă la viață normală.
Și dacă o traumă poate fi abandonul sau moartea cuiva apropiat, gândește-te cum este pentru cei care se duc în zonele astea de război cu potențial violent extrem de mare. Nu-i privesc pe acești oameni, pe niciunii dintre ei, altfel decât pe ceilalți. Pentru mine sunt doar niște suflete care au nevoie de ajutor și atunci nu încape judecata atunci când mă uit la ei; nu mă uit la comportament, ci la ce s-a întâmplat de a ajuns persoana în acel loc.
De cele mai multe ori vin victimele abuzurilor, dar uneori vin și abuzatorii care își dau seama că ceva a fost în neregulă și caută să se salveze, să se reașeze. E o dramă la nivelul lor personal, mulți dintre cei care devin conștienți de manifestările, de dinamicile pe care le au, nu pot trăi cu ei înșiși și au nevoie de ajutor. Pentru mine, repet, abordarea este dincolo de judecată, privesc sufletul sau persoana care are nevoie de ajutor acolo.
CD: În perspectiva asta sistemică, victimele aparțin sistemului agresorilor și agresorii sistemului victimelor. Pentru restul lumii e cumva foarte greu de acceptat și de înțeles asta. Mai spune-ne așa, la nivel general, cum e cu victimele și agresorii.
DR: Fiecare dintre noi are aceste energii în interiorul nostru. Suntem, la rândul nostru, atât victime cât și agresori, în primul rând cu propria persoană. Atunci când suntem nemulțumiți de noi, de ceea ce am făcut, uneori devenim proprii noștri agresori. La fel, atunci când ne lăsăm pradă sentimentelor de deznădejde și de disperare, devenim propriile noastre victime. Tot ce se întâmplă în interiorul nostru se manifestă de multe ori și în exteriorul nostru, pe de o parte. Pe de altă parte, există niște mecanisme, o chimie -ne întoarcem aici la câmpurile morfice – care face ca două persoane să se întâlnească. Ne întâlnim cu cineva în viața noastră pentru că ceva există acolo, este un motiv pentru care ajungem în acel spațiu. Și atunci ajungem în discuția asta de victimă- agresor sau agresor- victimă. Există un potențial predeterminat, presetat, care face ca aceste două persoane să se întâlnească. Dificultatea întâlnirii este că, de multe ori, victima, ca să poată să supraviețuiască, are nevoie să se transforme în agresor la rândul său, pentru că altfel nu ar putea să supraviețuiască agresiunii care se petrece asupra sa.
Și agresiunea de foarte puține ori se întoarce înapoi împotriva agresorului, de multe ori este direcționată în altă parte. Și așa îi vedem noi pe acești oameni care au fost victime, îi vedem ca agresori. Ce spune Bert Hellinger – și e o părere foarte mult discutată și controversată – este că între victimă și agresor este o profundă relație de iubire. Știu că moral sună dificil și social sună paradoxal, însă există o conexiune care se petrece între victimă și agresor. Este felul în care agresorul își manifestă iubirea față de ceva sau de cineva și se întâmplă să fii tu acea persoană în fața lui. Doar că el nu știe să exprime de multe ori iubirea decât în acel fel. Este o exprimare distorsionată a unei iubiri, a unei nevoi, de fapt. De aici apare de multe ori agresiunea.
CD: Uite, când reușim să ajungem la o înțelegere de felul ăsta și reușim să ne uităm de deasupra lucrurilor cu înțelegerea asta mai profundă, cu mai multă toleranță la întâmplările sancționabile – să le zicem așa – uneori, înțelegând de unde vin, cumva nu mai punem limite sănătoase și parcă nu mai ne vine să acționăm așa cum am face-o fără această înțelegere mai largă asupra lucrurilor. Și întrebarea mea este: există o graniță aici? Adică cum împăcăm perspectiva asta mai profundă și mai înțelegătoare cu aceea de persoană activă și responsabilă a unei societăți? Cum ne putem uita la asta în ambele feluri?
DR: Granița este destul de subțire și e în permanentă mișcare. Agresiunea se petrece odată pentru că există această energie pe care una dintre părți o conține și are nevoie să o exprime, și o exprimă într-un spațiu în care i se permite. Și asta e tot așa o privire ”meta”, dacă vrei, asupra lucrurilor: Undeva în interiorul nostru există un spațiu în care agresorul poate intra. E o invitație făcută acolo și acea invitație este lipsa unei granițe. Dacă există o graniță sănătoasă care este stabilită, agresorul nu va intra. Și de multe ori nu știm să impunem aceste granițe, fie verbal, fie în interiorul nostru, în mod conștient. De aici apar aceste dinamici.
Iar dacă noi, ca societate, am ști să stabilim aceste granițe sănătoase, atunci agresiunea nu se va mai întâmpla. Și dau cele mai banale exemple: dacă mergi pe stradă și te uiți în trafic, o să vezi că multă lume își parchează mașina nepotrivit. Adică în mijlocul străzii, în intersecție, pe linia de tramvai, ai câte exemple vrei. Și face asta pentru că i se permite, pentru că știe că consecințele acțiunii lor nu vor fi pe măsura lucrului pe care l-au făcut. Nu avem un răspuns la această dinamică.
Dacă cineva ar folosi această graniță care există și se numește lege și ar aplica-o, atunci lucrurile astea nu s-ar mai întâmpla. Și exact asta se întâmplă și la nivel personal.
Dacă eu-ul meu nu e conținut și nu așază o graniță sănătoasă, atunci cel din față va putea să intre în spațiul meu personal. Cred că putem să facem asta la nivelul societății, se întâmplă, există diverse locuri în sistem în care lucrurile astea se văd, însă să putem face asta și la nivelul societății mai mari. Pentru asta este nevoie de mai multe lucruri: să devenim responsabili – și asta presupune să ieșim din energia de copil despre care vorbeam și să nu trăim în acel fatalism: ”Nu o să se schimbe nimic niciodată, N-o să fie mai bine, Întotdeauna s-a întâmplat așa, Ăștia nu ne dau nimic… ”
Să ieșim din acest fatalism și să devenim responsabili de propriile noastre persoane și de propriile noastre acțiuni. Atunci, în acel moment, cu cât va crește acest grup de responsabilitate, vom putea să facem lucrul ăsta și la nivel de societate, cred eu. E nevoie de timp, e nevoie de educație, e nevoie ca cei care sunt în acest spațiu al înțelegerii și al energiei adulte și responsabile să aducă și alte persoane în acest grup și pot face asta prin exemplul personal.
[Formare București, Foto: Daniel Bărnuți]
DR: Una dintre ele a fost cea pe care am povestit-o mai devreme cu acel tânăr care fusese lunetist și a omorât oameni. A mai fost o situație cu o doamnă… După ce lucrezi, e important să rămâi în acel spațiu o vreme, pentru că ceva se pune în mișcare în interiorul nostru, în sistem; sunt energii subtile și e un proces care se pornește și dacă intrăm imediat în el, îl deranjăm, e nevoie de timp. Era această doamnă care mergea din două în două săptămâni la constelații la diverse persoane și a ajuns și la mine. Mai fusese o dată și nu fusese aleasă să lucreze și a plecat extrem de nemulțumită. La următorul workshop, a fost aleasă și, spre deosebire de alte dăți, am făcut ceva ce nu fac de obicei și niciun facilitator n-ar trebui să facă: M-am străduit să-i lucrez doamnei constelația, a atins ceva în interiorul meu care m-a făcut să fac mai mult decât era necesar. Constelația a durat mai bine de două ore și tot grupul care era prezent acolo ajunsese la un stadiu de dezarmare și disperare, pentru că lucrurile erau evidente în dinamica constelației, dar ea nu putea să le integreze, să le accepte, să le conceapă.
Și atunci respingea.
Mi-a spus la sfârșit că asta a fost o mizerie și că fusese în urmă cu două săptămâni la altcineva și s-a arătat altceva în lucru. Acum, eu nu știam că mai fusese să lucreze aceeași temă cu două săptămâni înainte. Dacă eu mă duc cu aceeași temă peste două săptămâni sau peste o lună, nu va mai arăta la fel pentru că lucrurile se pun în mișcare. Iar doamna era foarte nemulțumită că ea nu a primit rezultatul pe care îl dorea. Și a fost o exprimare destul de vocală și dificilă. Și, spre bucuria mea, am putut să-i răspund dintr-un loc, fără să mă atingă personal. I-am spus că îmi pare rău că nu a primit ceea ce își dorește, dar un rolul meu acolo nu este să îi dau bomboane sau ce are nevoie, ci să deschid un spațiu în care să poată găsi răspunsuri. Nu a fost mulțumită cu nimic pentru că era în energia de copil nemulțumit și nesatisfăcut. Pentru grup a fost un șoc să vadă genul ăsta de reacție, dar în același timp și o lecție, pentru că au văzut că se poate crea un dialog când cineva te agresează și fără să-l agresezi înapoi.
O altă provocare a fost cu o doamnă care, la fel, experimentase în diverse alte metode în călătoria ei de explorare personală și cu câteva săptămâni înainte fusese în alt spațiu și am simțit că nu pot lucra cu ea, dar am simțit fizic, ca și cum cineva îmi punea o dală de beton pe piept. I-am spus că nu am permisiunea și nu pot să lucrez și asta este situația. A fost un moment de nemulțumire, dar cred că a înțeles până la urmă. Mai sunt și altele, acestea sunt doar câteva dintre ele pe care mi le amintesc acum.
CD: Apropo de intratul în diverse spații energetice… Eu am auzit întrebarea asta pusă mai mult sau mai puțin voalat de la cei care sunt încă reticenți în ce privește metoda și aș vrea să dai tu un răspuns la asta. Este procesul ăsta sigur pentru toată lumea? Adică poți pleca acasă și să ai niște continuări mai puțin plăcute ale unei sesiuni de lucru? Mie mi se pune întrebarea asta și aș vrea să aud și răspunsul de la tine.
DR: Spuneam mai devreme că lucrurile se întâmplă cu un motiv. Nimic nu este la voia întâmplării și nimic nu se manifestă în arealul nostru, fără că noi să permitem acest lucru. Atunci când sunt invitat să intru într-o reprezentare sau când sunt invitat să fiu în acel spațiu este pentru că este nevoie de mine acolo, de tiparele mele, de capacitățile mele, de abilitățile mele. Sau, pur și simplu, pentru că povestea mea de viață e asemănătoare cu cea a celui care își lucrează constelația. Și ce știu eu și am experimentat de-a lungul anilor este că, dacă facilitatorul creează un container de siguranță în care lucrurile să se poată desfășura, atunci probabilitatea ca cineva să plece neîncheiat sau neașezat e destul de mică. Dar, chiar și așa, uneori se întâmplă să intrăm în reprezentări și să ne întâlnim cu energii foarte puternice, și atunci când se încheie constelația să simțim că încă suntem încă parte din acea energie.
Soluția pentru asta este un ritual foarte simplu pe care îl facem, de deconectare de la energia reprezentării și, în 99 % din cazuri, funcționează. În puține cazuri nu funcționează pentru că este ceva în noi care e deschis și este o invitație pentru noi să ne uităm în acele locuri.
Sigur că, după ce pleci de la un workshop de constelații, pleci cu altă energie, cu o altă percepție, cu o altă înțelegere. Se pun în mișcare niște mecanisme, niște procese care deschid în noi niște spații și spațiile alea lucrează și invită lumea din jurul nostru să se uite la ele, chiar dacă nu sunt vizibile cu ochiul liber. Uneori uităm ce instrumente puternice avem și că nu suntem singuri. Când pășim într-un spațiu, nu suntem doar noi ca persoană fizică. Suntem noi și toți ceilalți din spatele nostru: părinți, bunici, străbunici. Suntem un univers întreg, oriunde mergem în lumea asta. Dacă putem să fim conectați la această energie a noastră și la toată moștenirea noastră, atunci lucrurile ar fi cu totul altfel, nu s-ar avânta nimeni să ne atace.
Sigur că există energii mai puțin prietenoase, spirite libere care umblă în lumea asta și nu sunt văzute. Dar când suntem într-un loc în care suntem conținuți, e puțin probabil să ajungă la noi, iar dacă ajung la noi, înseamnă că e ceva în noi care face ca lucrul ăla să se întâmple.
CD: Și că tot acolo găsim soluția.
DR: Tot acolo găsim soluția, da. Dar, e important ca în cadrul workshop-ului ca facilitatorul să seteze cadrul cât poate de bine în privința asta, pentru ca cei care pornesc la drum să vorbească toți aceeași limbă, să fie pe aceeași pagină și să înțeleagă care sunt premisele de la care pleacă, cu cine pleacă la drum și ce e de făcut dacă se întâmplă X, Y și Z.
CD: Pentru că vorbim de constelații, nu putem să nu vorbim despre părinții noștri, mai ales că cele mai importante aspecte din viața noastră se desfășoară în funcție de relațiile cu ei. Aș vrea să ne faci pe scurt un tablou cu ce avem de la mama și cu ce avem de la tata și ce se întâmplă atunci când nu suntem într-o legătură bună cu ei, la nivel de suflet și de inimă.
DR: De la tata și de la mama avem Viața. Dacă tata nu s-ar fi întâlnit cu mama, niciunul dintre noi nu ar fi aici. Suntem jumătate tata, jumătate mama. Luăm de la tata pe el și tot ce e în spatele lui, părinții, bunicii, străbunicii și întâmplările lor de viață și de la mama la fel. Dacă părinții noștri au avut o relație dificilă cu părinții lor sau au avut întâmplări de viață dificile, traumatizante, ele sunt înregistrate în ADN-ul lor care e transmis mai departe către noi.
De fapt, așa ne conectăm la aceste tipare transgeneraționale, ne întâlnim cu același gen de situații și de persoane ca și părinții noștri, pentru că ceva este neașezat în sistem, ceva e exclus, nu e primit, ceva nu e în ordine sau ceva nu e în echilibru. Și toate aceste lucruri care nu sunt așezate vin la noi, iar noi le purtăm și ne întâlnim cu diverse situații. În momentul în care noi reușim să ne reașezăm, atunci se face liniște în tot sistemul. După noi, lucrurile astea nu se mai întâmplă. Ele sunt așezate.
Dacă există o deconectare de părinte, aceasta are consecințe atât când suntem copii, dar și pe termen lung în viața noastră de adult; acestă deconectare este cunoscută sub denumirea de ”mișcare întreruptă”; ea poate fi către tată sau către mamă. Această mișcare întreruptă presupune o indisponibilitate a părintelui, fie fizică, fie emoțională, fie ambele. Și în momentul în care se produce această deconectare de la părinte, copilul se simte abandonat și va căuta să facă în așa fel încât să se reconecteze cu părintele, să primească ceea ce în mod normal are nevoie să primească: iubire, grijă și ocrotire. Și dacă nu le primește de la părinte, va căuta să le primească din altă parte. Atunci când devine adult, copilul va căuta să facă asta cu toată lumea pe care o întâlnește, cu toți partenerii. Uneori intrăm în relații care sunt dificile și se termină abrupt, tocmai pentru că nu putem să-l vedem pe celălalt, ci vedem în partener persoana care ne va împlini nevoile. Or, lucrul ăsta este imposibil, pentru că nimeni nu îți poate da ceea ce în mod normal ar trebui să-ți dea părinții. Mai e foarte mult de povestit pe tema asta…
Formare București, trainer invitat Bill Mannle [Foto: Daniel Bărnuți]
DR: Pot fi mai multe lucruri. Poate fi faptul că ciclul s-a încheiat . Relațiile, ca orice lucru de pe lumea asta au un început, un cuprins și un sfârșit. Și, uneori, relațiile se încheie pur și simplu, pentru că, fie partenerii au preocupări diferite, fie unul dintre parteneri o ia pe o cale de creștere, iar celălalt rămâne în același loc și nu vrea să-l urmeze. Astea sunt lucruri care se petrec în mod natural.
Altele se petrec din cauza faptului că importăm relația părinților noștri în relațiile pe care le avem și, de multe ori, ne uităm la partener prin lentilele relației pe care am văzut-o la părinții noștri; așa știm noi că se manifestă relația și iubirea și așteptăm ca și partenerul din fața noastră să facă la fel, să creeze acea copie a relației pe care am văzut-o. Lucrurile astea se petrec în mod inconștient, nu ne dăm seama.
Gândește-te că același lucru se petrece și cu partenerul și fiecare are filmul lui, așteptând ca cel din față să facă în așa fel încât relația să funcționeze așa cum își imaginează fiecare. Și sunt două universuri diferite.
CD: E mai mult legat de mama sau mai mult legat de tata?
DR: În egală măsură. Băieții se uită mai mult spre energia masculină, iar fetele, de cele mai multe ori, spre energia feminină. De acolo vin aceste dinamici. Dacă, de exemplu, copilul meu este băiat, iar eu ca tată nu sunt prezent fizic sau emoțional sau relația este extrem de dificilă, atunci mă uit la copilul meu ca și când ar fi tatăl meu și îi cer să îmi dea niște chestii.
La fel se întâmplă și cu fetele, dacă tatăl nu e prezent, dacă tatăl e deconectat, ele îi vor cere partenerului să le dea ce nu le-a dat tata. Fac o proiecție și așteaptă ca acea proiecție să le împlinească așteptările. Or, lucrul ăsta nu se va întâmpla niciodată.
Și chiar dacă la început atracția este mare și e multă iubire, relația va fi crescută pe un fundament care nu este sănătos, e distorsionat.
Felul în care noi suntem conectați la ambii părinți are legătură cu ce se întâmplă mai târziu în viața noastră. Spre exemplu, relația cu banii este legată de relația cu energia masculină. Dacă cineva este într-un deficit material, m-aș uita acolo.
Dacă sunt într-o conexiune coerentă cu părintele meu, lucrurile se manifestă în relația mea. Dacă am o conexiune întreruptă sau dificilă cu părintele, lucrurile nu se vor manifesta.
Dar, cunosc oameni de foarte mare succes care au niște mișcări întrerupte uriașe cu părinții.
CD: Exact, și eu. Cum vine asta?
DR: Vine din acel loc în care ne manifestăm ca să fim văzuți și atunci ne punem toată energia în a face ceva cu totul și cu totul deosebit. În mod inconștient, credem că părinții noștri ne vor vedea, ne vor accepta și ne vor spune: ”Bravo, ce minunat ești, ce deosebit ești, ce bine ai făcut!” . Or, lucru ăsta nu se întâmplă. E nevoia copilului de a fi văzut. E o nevoie uriașă de atenție și, atunci, în mod inconștient, ea se manifestă așa. Repet, e o dinamică inconștientă, dar creează acest tipar de a munci, de a face lucrurile cât se poate de bine, pentru că în felul ăsta poate cineva ne va spune și nouă că merităm, că suntem buni, că suntem iubiți.
[Workshop București, Foto: Daniel Bărnuți]
Știu de o sesiune a Barbarei Morgan, o constelație în care o clientă de-a ei lucra pe o temă de boală, iar în constelație clienta fusese atrasă de către reprezentanta morții și a mers către ea. Barbara a oprit constelația în acel moment. Ce a semnificat acel mers al clientei către moarte și cum ne uităm noi la moarte din punct de vedere sistemic?
DR: Sunt multe aspecte aici și discuția largă. La cei care sunt atrași către moarte, în momentul în care se duc în locul ăla și îi lași acolo și oprești constelația, există o mișcare a sufletului care se poate petrece. Și mișcarea sufletului este acea frustrare de a fi lăsat într-un spațiu în care, în mod logic, normal, conștient, cognitiv, nu avem ce căuta.
Or, acea frustrare care se naște la nivelul nostru emoțional interior este de fapt reconectarea cu Viața. Energia furiei și a frustrării care pot apărea ne reconectează cu Viața, ne scoate din acel spațiu al morții. Doar că este o călătorie proprie, personală, individuală. Majoritatea pot face asta, alții nu.
Iar atracția noastră către moarte vine uneori din acel spațiu traumatic, în care Sinele nostru se divizează. În momentul în care cineva moare sau cineva e bolnav sau a murit de o boală, o parte din noi se îndreaptă către acea zonă. O parte din noi se desprinde și se duce cu persoana care a murit, în mod inconștient. Din iubire, din dor, acea parte dorește să rămână cu acea persoană, sau caută să o readucă la viață. Este copilul care caută să-și salveze părintele. O energie inconștientă ne face să ne manifestăm așa.
Și, de multe ori, suntem prinși în trecut pentru că simțim că atunci când a murit cineva din familia noastră, nu ne putem desprinde. Acolo e o parte din noi care își dorește să readucă la viață acea persoană. Or, nu putem. În momentul în care realizăm asta și ne recuperăm acea parte, facem această reîntregire a sufletului, atunci suntem liberi din nou și putem să ne trăim iar viața.
Sau, atracția asta către moarte poate veni dintr-o loialitate oarbă. Loialitatea oarbă este o iubire puternică față de cineva din sistem și este o iubire inconștientă, care ne trage acolo: ”Dacă tu ai murit, am să mor și eu după tine, ca să îți onorezi sacrificiul sau ca să ți arăt cât de mult te iubesc”.
Astea sunt dinamicile care se pot petrece în mod inconștient.
CD: Putem pune într-o constelație nu doar istoria familială, ci orice altceva care este într-un sistem. Și, cum totul este un sistem în lumea și universul ăsta, practic putem așeza într-o constelație aproape orice. Legat de asta, pentru că ai experimentat lucrul cu multe teme culturale vreau să te întreb: În privința ”moștenirii” noastre naționale, cu cine crezi că ne asemănăm noi cel mai bine ca și răni sufletești?
DR: E complicat de spus. Dar, într-adevăr, metoda poate fi aplicată în absolut orice sistem. Principiile fundamentale ne permit să deschidem absolut orice sistem și să folosim nu doar o conexiune individuală cu indivizii din cadrul sistemului, ci și cu concepte care sunt prezente în toate sistemele. Fiecare cultură și fiecare spațiu geografic și cultural au caracteristicile lor. În ceea ce ne privește, sunt destul de multe de spus, dar câteva ar fi temele legate de abuzuri, fie că sunt abuzuri sexuale, abuzuri la adresa femeilor și avorturile. Avorturile sunt una dintre traumele uriașe care apar în constelații în ceea ce privește spațiul nostru cultural și sunt prezente destul de mult în istoria spațiului est -european. Un alt lucru care apare sunt toți acei ani în care ne-au fost interzise libertățile.
Și, asta se vede uneori în constelații: secrete care sunt păstrate în familie, nu avem dreptul să vorbim, nu avem dreptul să fim văzuți, pentru că dacă suntem văzuți sau vorbim, ne punem în pericol. Și, în felul ăsta, există o dinamică inconștientă care este transmisă peste generații și ea este încă prezentă. Lucrul ăsta e valabil și în alte țări din Europa de Est.
Mai puțin la noi, dar se regăsește în țările baltice și Estonia, Letonia, Ucraina și așa mai departe, sunt traumele produse de încorporarea acestora în imperiul sovietic și apar toate consecințele legate de încorporarea forțată. La noi în istorie, spre exemplu în zona Ardealului, vedem acest lucru legat de istoria regiunii, când a fost sub dominație austro-ungară. Atunci, în mod forțat, etnicii români erau obligați să-și maghiarizeze numele. Există încă multe traume legate de asta acolo. Un alt lucru specific nouă este că, de cele mai multe ori, sistemul, în majoritatea societății, funcționează dintr-o energie tânără, o energie necoaptă, o energie de copil, o energie care cere în permanență să i se dea ceva, să i se facă dreptate. Copilul e, întotdeauna, în locul în care cere; el nu are responsabilități, el are nevoie doar să primească.
Asta se vede într-o măsură oarecare la nivelul mai mare al societății. Și sigur, mai sunt și și alte particularități care sunt legate de relația noastră cu autoritatea, care este o relație dificilă. Respingem autoritatea și dacă ne uităm în istorie, o să vedem că o parte din conducătorii noștri au fost asasinați. Toate lucrurile petrecute în trecut au acum o replică în spațiul actual, sub diverse forme; nu spun că se manifestă la fel, dar ele sunt vizibile.
[Intensiv New Mexico, martie 2023]
CD: Ai venit recent de la un intensiv din Statele Unite și aș vrea să ne să ne povestești ce sunt aceste ”intensive”, cum se desfășoară un astfel de eveniment și cu ce ai venit de acolo, ce ai adus cu tine, ca experiență.
DR: Intensivul este de fapt o tabără în care, timp de un număr de zile, ești în spațiul acesta al constelațiilor, adică faci doar constelații și exerciții. Există un așa numit panou de profesori – facilitatori seniori care sunt în postura care predau din experiența lor, din lucrurile pe care le au învățat, anumite teme legate de constelații. Acest eveniment din Statele Unite unde am fost invitat se numește Western Intensive Constellations.
La genul acesta de evenimente de obicei grupul e împărțit în trei subgrupuri, de la cei cu foarte puțină experiență, cei care sunt într-un spațiu de cunoaștere și experiență medii și un al treilea grup de seniori – care au mulți ani de experiență. Iar grupurile astea sunt împărțite pe zile, pe diverse workshop-uri și fiecare profesor are acces la ele, la toate grupurile, pe rând.
Temele cu care m-am dus eu anul acesta au fost lucrul cu părțile disociate, ”working with split parts” și am avut ca prezentare o temă legată de trauma transgenerațională- cum se replică, cum ne afectează și cum ne putem uita la ea. Am făcut un exercițiu cu tot grupul, după care am lucrat efectiv constelații cu unul dintre grupuri, am făcut și exerciții, iar pe final am avut un workshop dedicat lucrului cu părțile – care vine din munca lui Franz Rupert, un medic psihiatru german care a introdus această metodă în munca lui și a venit cu această abordare extraordinar de puternică și de frumoasă a părților.
Ca experiență personală, a fost în primul rând legată de spațiul în care am lucrat. Nu mai fusesem niciodată în Statele Unite, a fost prima mea experiență. Am fost în New Mexico, un loc deșertic, la o altitudine ridicată. Locul în care am fost era efectiv în mijlocul deșertului, la 2.000 de metri altitudine. Spațiile erau foarte mari, foarte largi. Am început să simt sau să înțeleg, dincolo de mental, felul în care se uită americanii la lucruri, filozofia lor. Acele spații uriașe te invită practic într-un spațiu în care să te deschizi, invită ca lucrurile să se petreacă la un nivel mai mare, nu într-un spațiu mic și conținut, așa cum trăim noi aici. Pe de altă parte, locul în care am fost seamănă foarte mult ca energie cu Africa de Sud, unde am fost în 2018. Am avut același sentiment că te întorci cumva la rădăcinile civilizației.
A fost apoi interacțiunea cu indigenii, care e foarte interesantă din perspectiva faptului că în conexiunea pe care o poți stabili – în relația de scurtă durată pe care o ai acolo cu ei – simți istoria acelor popoare. Există o barieră, e ca un zid de sticlă invizibil care nu îți permite să te apropii de ei, pentru că fiind supuși atât de mulți ani la tot genocidul la care au fost supuși le este dificil, în mod inconștient, să stea față în față cu omul alb și să aibă deplină încredere în el.
Am avut șansa să avem în grup două persoane care aveau pe jumătate rădăcini indigene și una dintre ele a venit la mine și mi-a spus că în cultura lor nu a mai întâlnit așa ceva și anume felul în care am lucrat eu și asta a fost ca o gură de aer nouă și că au nevoie de astfel de modele de energie masculină care să poată privi lucrurile într-un mod lipsit de judecată, într-un mod sănătos. A fost foarte interesant. Am mai luat de acolo felul în care oamenii își construiesc o comunitate, diversitatea comunității care era prezentă: o diversitate de gen, de sex, de limbă, de cultură și toate diferențele asta au avut fiecare dintre ele un loc și au funcționat, s-au armonizat foarte, foarte bine.
Și apoi, a fost experiența de lucru cu grupul, care este mult diferită față de experiența de lucru pe care o am în mod obișnuit în țară, poate și pentru faptul că eram un element nou venit în sistem. Și ca orice element nou care pătrunde într-un sistem care funcționează, există tendința de a-l scoate afară sau de a-l respinge. Și am simțit un pic chestia asta legată de o stare de suspiciune de la ei: ”Hai să vedem despre ce e vorba, dacă e ceva de valoare, ce ne poți aduce sau nu.”
Și după primele zile lucrurile s-au reașezat, adică am simțit că lumea s-a deschis cu totul și am lucrat niște exerciții și constelații foarte profunde.
CD: Ai lucrat și cu generațiile mai tinere. Au trecut totuși câteva zeci de ani de la Revoluție încoace. Ai observat anumite diferențe între generații ca și teme, ca răni?
DR: Diferența este că generația tânără este mai conștientă de propria călătorie sau de propria identitate. Sunt mulți tineri care realizează că ceva lipsește sau că ceva nu e la locul lui, că ceva nu funcționează corect. Și fac pasul ăsta către terapie. Spre deosebire de generația noastră care respinge mai mult această idee de ajutor. Aici e diferența. Generația tânără știe să ceară ajutor. Noi nu știm, tocmai din cauza modului în care spuneam că s-au petrecut lucrurile în istorie; eram ținuți fără drept de a ne manifesta și de a ne exprima. Iar lucrul ăsta nu mai e prezent la generația tânără, care este foarte vocală. De multe ori este vocală poate și pentru noi, cei care n-am putut să fim cu ani în urmă.
CD: E o diferență între acest ”a cere ajutor” de care vorbeai al generației tinere și acel ”a cere” din energia de copil.
DR: E diferit. Energia de copil este ”vreau, mi se cuvine”. Or, tinerii care vin în spațiul acesta nu vin cu acest ”mi se cuvine”, ci caută ajutorul. La nivelul mai mare al societății, o mare parte stă cu mâna întinsă, așteaptă ceva, ca cei ”de sus” să ne dea, să ne facă, să ni se dea, să ni se spună. Asta e energia de copil: așteptăm să facă cineva ceva pentru noi. Or, tinerii care vin la ateliere de genul ăsta, nu numai la constelații, ci în zone de căutare terapeutică sau spirituală, vin dintr-un alt loc, vin dintr-o nevoie de a găsi un răspuns la întrebările care le au.
Psihoterapeut Carmen Dragomir
Despre autor:
Facilitator de constelații familiale sistemice și psihoterapeut autonom de formare cognitiv comportamentală, membru al Colegiului Psihologilor din România, psihoterapeut de cuplu format în metoda Emotionally Focused Therapy, facilitator în educare parentală acreditat Circle of Security International, fondatorul Inspire Magazine, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.
”Am recurs la întreaga mea experiență și am pus laolaltă psihologia și jurnalismul pentru a aduce mai aproape, prin acest proiect, instrumente valoroase pentru evoluția personală.
Filozofia mea de viață este de a aborda dificultățile care apar începând din interior, permițând astfel ca modificările externe să apară ca un rezultat firesc. Cred cu tărie că schimbarea începe la nivel individual și că niciodată nu este prea târziu pentru a deveni o versiune mai bună și a avea relații împlinitoare cu cei din jur.
Perspectiva prinde contur odată ce alegem să ne înconjurăm de oameni profunzi și de poveștile lor valoroase, odată ce alegem cuvinte care ne schimbă mintea și ne însănătoșesc emoțiile.
Pentru toate acestea și pentru mult mai mult decât atât, aici, la Inspire Magazine te invit într-o călătorie inițiatică în care vei afla cum să transformi suferința în putere personală, obstacolele în avantaje și bucuria în Inspirație.”
Îmi poți scrie la:
carmen.dragomir@inspire-magazine.ro
