Despre iubire, cu Adrian Paunescu.

Pentru toţi aceia care au auzit copacii urlînd, pentru aceia care au murit şi “s-au sculat cu pămîntul de pe groapa lor în cap”, pentru aceia care au intrat de bunăvoie în foc pentru a nu fi reci, pentru Regine Negre şi Nebuni de Alb, pentru aceia care caută poveşti printre flori, pentru cei fără de simţuri sucombate din naştere, pentru cei internaţi în “spitalul de nervi şi de cord”. Pentru toţi aceştia, poezia de dragoste a lui Adrian Păunescu a devenit un drept comun. Ea s-a născut ca o cale de tămăduire, ursită a salvării din moarte. Ceilalţi, să se vindece prin lectură! [Partea  I]


*** Interviu aparut in Jurnalul National, mai 2008
Autor: Carmen Dragomir


3f05a5a334644c262449cf25488fa354

Jurnalul Naţional: Ce este o muză pentru un scriitor?

Adrian Păunescu: Este acea realitate sau acea năzărire care îl determină să scrie. Îi creează un fel de stare de graţie în care el crede că e cea mai importantă fiinţă din lume, că are de pledat o cauză care fără de opera lui s-ar pierde în neant şi că are de refăcut unitatea lumii prin opusul său care este femeia, sau printr-un bărbat, dacă este vorba despre o poetă. Cînd e vorba de un muzician lucrurile sînt şi mai subtile, şi mai profund distilate, dar o muză e tot ce-şi poate dori un creator. Şi epigramiştii au muze. Şi cîinii singuri din curţile ţăranilor din sud au o muză: luna. Latră la ea, latră între ei. Muza e un pretext al comunicării. Îi trebuie însă autorului suficientă inocenţă – pe care uneori şi-o poate construi – pentru a o lua în serios. Eu, cînd am scris poezii de dragoste, poezii pentru o femeie, pentru părinţi, pentru ţara mea, pentru cauzele în care am crezut, m-am considerat ultima soluţie. Dacă n-aş fi crezut asta, n-aş fi scris nimic! N-am avut puterea de a face analize critice, n-am avut nici nevoie de ele. Ceea ce m-a izbit, ceea ce m-a tulburat, ceea ce m-a determinat să scriu mi-a fost suficient pentru a considera că, pînă la urmă, iubirea este singurul motor adevărat al lumii.

SI CAINII SINGURI AU O MUZA: LUNA

 

Uneori mergem pe stradă şi vedem figuri, chipuri, priviri care ne impresionează pentru o secundă. Se opresc ele într-un timp veşnic al poeziei drept muze ale firescului, ale banalului?

Sentimentele mari nu îi dau celui ce le poartă acces la nici un fel de bibliografie. Poetul adevărat crede că el este ultima soluţie pentru ca o stare cum este dragostea să nu se piardă în neant, dar şi că el este primul care scrie!

Marile opere sînt construite pe lucruri comune. De la începutul lumii şi pînă la sfîrşitul ei – care nu e aşa de departe cum ne închipuim cîteodată noi, cu alt tip de naivitate – oamenii de creaţie scriu aceleaşi lucruri, altfel. Eu vorbeam într-un articol, “Poet la drumul mare”, despre un mare poet de dragoste, Mihai Beniuc, şi notam că el, la fel ca toţi marii poeţi de dragoste, şi-a construit casa, poezia, în centrul localităţii, acolo unde au scris Shakespeare, Petrarca, Rilke, Puşkin, Eminescu, Esenin. N-a făcut ceea ce fac poeţii novatori, poeţii de limbaj, s-o ia razna prin păduri, să inventeze metafore, relaţii noi între cuvinte – lucru perfect lăudabil, de altfel. Poeţii de destin, aceia care reuşesc să-şi transcrie viaţa în operă, au încăpăţînarea, nebunia, şi aş zice eu curajul istoric şi etern, de a construi acolo unde sînt toate casele mari. Acolo îşi găsesc ei locşorul pentru casa lor şi uneori aceasta devine foarte importantă. Nu se putea închipui după marea poezie de dragoste a lui Eminescu, că în literatura română se va mai putea scrie aşa cum a scris Arghezi, care, deşi este un genial poet de limbaj, este şi un genial poet de destin.

Cine putea bănui că va inventa Arghezi această nebunie: “Şi acum c-o văd venind/ Pe poteca solitară,/ De departe, simt un jind/ Şi-aş voi să mi se pară.” Sau că va scrie Beniuc: “Te măriţi, şi ştiu că vei naşte prunci,/ Veţi avea cămin şi alte cele/ Dar aşa frumoasă ca atunci/ Cînd erai stăpîna vieţii mele/ Nu vei fi tu niciodată/ Niciodată”. Sau cum a continuat Nichita, care a pornit ca poet de limbaj şi a devenit un incomparabil poet al destinului, ajungînd să spună: “Eu nu sînt decît o pată de sînge care vorbeşte”. Poezia lui de dragoste e fenomenală. Şi am vorbit pînă aici numai despre poezia de dragoste pentru femeie.

Dar eu cred că poezia de dragoste înseamnă şi poezia de dragoste pentru mamă, pentru părinţi, pentru ţară, pentru condiţia umană. Cred că pe măsură ce ne temem că s-a îngustat spaţiul poeziei de dragoste, spaţiul ei creşte halucinant. Încă putem scrie marile poeme de dragoste, încă nu s-au terminat de scris.

Şi totuşi cel mai mult a fost cîntată femeia, nu mama, nu ţara.

Ei, nu! Şi mama… Să ne amintim de Eminescu, de Coşbuc, sau de poezia contemporană a genialului Grigore Vieru. Sigur că femeia e cea care ocupă cea mai mare parte din viaţa bărbatului, din preocupările lui, este figura centrală, dar nu se cheamă că nu există mari poeţi ai dragostei de ţară, de exemplu. Este o mizerie lansarea teoriei că nu mai contează poezia patriotică. Nici un poet mare al lumii n-a trăit fără poezia lui patriotică. Sigur că ăia făcuţi în eprubetă nu au patrie, dar aceia care au în ei amintiri, au pe mîinile lor amprenta părintească, ăia care ştiu ce sînt cimitirele, ăia care se uită la un meci de box (cum m-am uitat eu la Bute) şi au văzut reacţia, mimica marelui campion atunci cînd s-a cîntat “Deşteaptă-te, române” (şi eu am plîns), ăia nu pot să trăiască fără această dragoste pe care eu nici nu o fac stăpînă peste toate, dar nici nu o pot retrograda. N-o pot transforma într-un preş derizoriu la uşa falselor estetici.

Ce face un scriitor cînd îşi pierde muza? V-au lăsat vreodată muzele în agonia despărţirii?

O regretă, o descrie chiar mai frumos decît a făcut-o anterior şi aşteaptă soluţia pe care i-o dă Dumnezeu. Probabil că vine alta… Pe mine m-au lăsat muzele rareori, dar cînd au făcut-o, au făcut-o bine. Am avut şi momente de acest fel…

Există sinonimie între femeie – iubire – muză?

Nu toate femeile sînt muze, şi nu toate femeile stîrnesc iubire. Putem spune doar că e greu de conceput ideea de muză fără iubire.

SINGURATATILE SE ACCEPTA SI SE INGANA

 

Femeile sînt mereu aşa şi pe dincolo, zic bărbaţii. Dar întotdeauna a rămas în urma lor opera bărbaţilor vrăjiţi de ele. Cum v-au fermecat femeile?

În toată lucrarea mea literară de 50 de ani, femeia este inspiratoarea a tot ceea ce am scris, chiar dacă nu în mod direct. Femeia m-a făcut să scriu, nu i-am dedicat tot ce am scris ei, dar de dragul ei am scris şi celelalte poezii. De dragul de a fi puternic, de dragul de a fi iubit, de a fi preţuit de femeie.

Cele mai multe dintre actele mele de rebeliune, de curaj – acte pe care, din păcate, istoria e prea ocupată să le sublinieze, dar ele vor fi dezvăluite atunci cînd eu nu voi mai împiedica propria mea operă, prin existenţa mea, să se manifeste –  se datorează faptului că voiam să mă laud în faţa unei femei. Astea sînt de fapt resorturile care ne fac să ieşim în public. Nu este adevărat că poetul e numai un sfios, un cucernic, un modest. Nu! Numai că mîndria lui trebuie să se întemeieze pe o anumită substanţă umană, pe fapte bune, pe creaţii remarcabile, pentru că altfel el devine ridicol. Nu înseamnă, de asemenea, că poetul adevărat trebuie să-şi sacrifice contemporanii ca să se ridice pe umerii lor. În ce mă priveşte am acceptat competiţii permanente cu tot felul de alţi doritori de glorie, nu mi-am urît niciodată colegii de generaţie. Dimpotrivă, am dedicat lucrarea mea de doctorat (una dintre cele mai importante cărţi ale mele) celor trei poeţi de geniu care au fost Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi Ioan Alexandru, generaţia ’60. Sînt şi alţii despre care îmi pare rău că nu am apucat să scriu. Eu i-am iubit.

La mine, forma de competiţie a fost iubirea. Nu m-am temut de ei şi am fost gelos de două sau de trei ori în viaţă. S-a întîmplat o dată la Cenaclu, cînd Ioan Alexandru a repurtat imediat un succes mult mai mare decît mine cu o poezie fenomenală, dedicată amintirii lui Nicolae Labiş. Şi eu şi Nichita am fost geloşi în noaptea aceea. A doua zi însă am ştiut că vindecarea este să lucrez. De aceea nu mai am gelozii. Dar am impresia că la mine iubirea a fost şi pîrjolitoare. Am făcut bine cu iubirea mea, dar pe unii i-am făcut să se lase de poezie, de exemplu. Într-o noapte am lucrat acasă la poetul Ilie Constantin, undeva în Bulevardul Cantemir. Eram şapte poeţi: eu, Ilie Constantin, Nichita, Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Petru Popescu, Ioan Alexandru şi cred că şi G. R. Chirovici. Am scris enorm în noaptea aceea, am scris chiar nişte poezii care au rămas, “Viaţa de excepţii” sau “A fi într-o pasăre”. Nichita a scris elegii, iar Petru Popescu, un om foarte talentat, a scris “Undeva pe o altă planetă/ Creşte o floare, Petru numită…/”, dar a scris puţin şi oarecum uscat. Cînd am venit eu cu cele 97 de poezii, el a zis: “Mă las de poezie, mă apuc de proză”. Deci am avut şi un oarecare efect pîrjolitor. Aşa cum, pe altă parte, i-am mobilizat pe colegii mei prin fiecare lucru bun pe care l-am scris, să-l scrie ei şi mai bine.

Ce vă inspirase în acea noapte?

Nu a fost ceva concret neapărat, m-a inspirat condiţia umană şi oarecum starea de incertitudine a tinereţii. Eram foarte tînăr, aveam 20 şi ceva de ani, eram sărac, într-un anumit fel la bătăia vîntului, n-aveam din ce trăi, eram căsătorit – mă căsătorisem la 18 ani cu poeta Constanţa Buzea, o mare poetă a limbii române şi a condiţiei umane – şi aveam foarte multe griji… Aveam o stare de nelinişte şi puţină disperare. În perioada aceea au venit şi primele gînduri negre, chiar de sinucidere, fiindcă nu vedeam un orizont înainte. Tatăl meu era puşcăriaş politic, a avut condamnări de 15 ani, şi eu n-aveam pe nimeni, eram absolut singur. Am găsit în poezie o rezolvare, dar nu era suficient pentru viaţa de fiecare zi. Îmi făcusem nunta cu 25 de lei. Mi i-a dat un văr al meu, un amărît el însuşi. Zece lei a costat salamul Muntenia, era 8 lei chilu’… Am avut şi trei oaspeţi, dramaturgul Iosif Naghiu, prozatorul Tudor Ursu (Dumnezeu să-i ierte!) şi poeta Rodica Iulian. Undeva într-un subsol am încins o masă şi am avut o sărbătoare fenomenală, cu 25 de lei!

Atît de îndrăgostit eraţi…

evadarea-din-zona-cu-ger-salvarea-de-inghet-18334579Da! Eram îndrăgostit şi… aveam nevoie de cealaltă singurătate, a Constanţei.

Există singurătate în doi?

Există două singurătăţi care se acceptă şi se îngînă.

SUNT OAMENI CARE S-AU SCULAT CU PAMANTUL DE PE GROAPA LOR IN CAP

 

E sinuciderea un act de curaj sau de laşitate?

De laşitate. Singurătatea e un act de curaj. Eu îi sfătuiesc pe toţi adolescenţii cărora le trece prin cap această mizerie, de a se sinucide, să renunţe la ea. Oricînd mai există soluţii. Oricînd! Sînt oameni care s-au sculat cu pămîntul de pe groapa lor în cap. Sînt oameni care au căzut cu avionul şi s-au regăsit, nu cu toate oasele, dar cu destule pentru a mai respira şi a se mai bucura de lumina primăverii. Ca şi în societate, noi în natură am început să nu mai vedem anotimpurile renaşterii. Ele există şi trebuie să ne bucurăm de ele peste măsură. Despre fiecare epocă în care trăim credem că e cea mai rea. Probabil că ni s-a dat chiar un şirag de epoci rele, dar mereu oamenii au fost în această stare de nemulţumire faţă de epoca lor. Înainte de ’90 eram profund nemulţumiţi, scriam poezie îngrozitor de dură şi de protestatară. În acelaşi timp nu-mi închipuiam că va veni o soluţie. A venit o soluţie, m-am bucurat de ea, dar mi-am dat seama că nici asta nu e soluţia. Şi ceea ce aş spune că e cel mai grav e că eu nu mai văd nici o ieşire. Şi totuşi, nu-mi trece prin cap să mă sinucid!

Mă gîndesc ce se va întîmpla poimîine, cînd se vor termina resursele de combustibil ale pămîntului. Este o chestiune de care mă simt preocupat atunci cînd contemplu pe fata mea. Dar eu am nepoţi, am chiar strănepot, ceea ce înseamnă că am anumite obligaţii contractate pentru viitorul lor şi al meu. Şi-mi dau seama că omenirea nu se gîndeşte la asta… Mă uit la colegii mei de Senat, le atrag atenţia că preocuparea noastră fundamentală ar trebui să fie aceea de a descoperi inteligenţe care să scoată nu numai ţara, ci planeta din dezastrul către care se îndreaptă. Nu se poate să nu mai fie soluţii.

De exemplu, cînd eram mic (şi acum cînd nu mai sînt mic), am avut şi am preocuparea de a folosi lumina soarelui, de a o înmagazina şi de a o folosi atunci cînd avem nevoie de lumină. Noi consumăm derivate ale luminii soarelui, consumăm copaci, consumăm cărbuni, ape, dar toate astea există pentru că există lumina soarelui care le dă viaţă. Noi ar trebui să ne îndreptăm eforturile către promovarea unor oameni de geniu care au în ei şi pot avea în ei soluţia. La fel e şi căldura. Distrugem pădurile, distrugem subsolul şi ne mirăm de ce ne scufundăm, ne mirăm de ce vin apele peste noi, uitînd că se risipeşte, vara şi primăvara, atîta căldură cîtă ne-ar trebui iarna ca să ne echilibrăm. Şi astea sînt muzele mele…

 

           AM TRAIT SI AM MURIT ATUNCI

 

Există o zicală cum că, de cîte ori se închide o uşă, se deschide alta. Poate că şi în lucrurile de care aţi vorbit e ca într-o dramă de amor şi trebuie să putem privi, aşa cum spuneaţi în “Liber să sufăr” de la “înălţimea veacului”, şi nu de la “înălţimea ceasului”, care face ca lucrurile să pară cutremurătoare.

Da, dar dacă aş aştepta, aş pierde starea de acuitate. Tot ceea ce se scrie nu se scrie statistic, cu rănile vindecate. Eu acum n-aş mai putea scrie “Liber să sufăr” sau “Din doi în doi”. M-am exploatat atunci cît am putut, cît mi-a fost de somn… Am trăit şi am murit atunci. Am exploatat starea de suferinţă pe care mi-a adus-o despărţirea de femeia aceasta, pe care am iubit-o şi care mi-a făcut destul rău, dar mi-a făcut şi un imens bine, care e mult mai important şi mult mai rodnic şi mai nobil decît tot răul pe care mi l-ar fi putut face, inspirîndu-mi aceste două cărţi şi alte versuri.

V-aţi propus atunci şi un roman, “Vinovat de iubire”, ce s-a întîmplat cu el?

Atunci îmi propusesem să-l termin, că era aproape scris. Mai am cam 20 de pagini de scris, dar nu-mi dau seama care e sfîrşitul, nu-l nimeresc. Am diverse variante, la un moment dat am crezut că-l voi încheia cu drama din “Liber să sufăr”. După aceea s-a cronicizat rana şi încep să reconsider şi iubirile trecute şi să-mi dau seama că, la fel ca şi în judecarea epocilor, în judecarea fiinţelor pe care le-am iubit trebuie să nu mă las ispitit de tensiunea ultimei poveşti, fiindcă nedreptăţesc marile iubiri care mi-au înnobilat viaţa anterior.

Nu e întotdeauna marea iubire cea din urmă?

Este, dar după ce ea devine penultima sau antepenultima, se reaşază contururile, se repoziţionează. Spuneam într-o poezie pe care am scris-o anterior acestei cărţi, “Eternele iubiri accidentale”, că o anumită dominantă a felului meu de a preţui femeile se regăseşte în toate. Au semănat între ele şi, ca să vă fie mai clar cum erau cele mai multe, să vă priviţi o dată în oglindă cînd sunteţi mişcată de un cuvînt bun sau… Da, asta este o linie! Sigur că au fost şi alte feluri de a fi…

Cu asta v-au cucerit?

Nu toate, dar cele mai multe. E ca în modă, e o linie în toate.

Care a fost cea mai intensă, prolifică perioadă a vieţii dumneavoastră ca scriitor? Aveţi un timp care v-a definit?

N-am avut perioade benefice sau malefice. Am zile în care nu pot să scriu, dar mi-am creat un anumit ritm de a răspunde provocărilor vieţii. Asta mă salvează uneori de disperare. S-a întîmplat să-mi închipui noaptea că dimineaţa nu voi mai putea scrie, că am uitat ce e poezia, că nu mai ştiu literele, şi nu este chiar lucru puţin să ajungi să te îndoieşti de tine însuţi. Dar asta s-a întîmplat de obicei înaintea marilor erupţii lirice.


JOCUL DIN DOI IN DOI

 

"Regina neagra", ultima ploaie torentiala a lui Adrian Paunescu

“Regina neagra”, ultima ploaie torentiala a lui Adrian Paunescu

Odată, nu chiar demult, într-o grădină de vară dărăpănată, un Nebun de alb a întîlnit o Regină neagră. O fată cu ochii trişti, “o plantă şi nimic mai mult,/ strivită de teribile complexe”, “cea mai săracă de pe lume”. S-au îndrăgostit unul de celălalt, într-un joc depănat un şir de ani.
S-au iubit printre careurile celor 89 de luni şi 2.700 de nopţi, pînă la şah mat. Într-o noapte a lui decembrie 2002, ea, cea mai puternică piesă de pe tabla de joc a dragostei lor, a hotărît că nu mai poate suporta nopţile de sin-gurătate şi o dragoste fără contract. Dorea să fie legitimă şi “un copil care să se nască la sărbătoarea de 60 de ani a tatălui său”. “Nu ţi-am promis nimic”, i-a spus el, dar ea nu a avut răbdare să asculte pînă la capăt: “Însă mereu am făcut şi voi face mai multe decît am făgăduit”. Şi-au spus “Noapte bună”, făgăduindu-şi că se vor vedea la prînz.
Şi-aşa, “după ani de bucurii şi zbucium,/ ea s-a întors la sine-n tragedie…”, şi-a făcut bagajele pe fugă, a vîndut casa dragostei lor şi a plecat cu toate amintirile după ea într-un loc fără de adresă. Ca un Nebun de alb a căutat-o el, oriunde credea că s-ar fi putut ascunde, înfăşurată printre zvonuri cum că-ar fi plecat să se mărite sau chiar la mănăstire, împovărată de vina dragostei lor nelegitime. Mai apoi, învinsă, s-a arătat în lume, tot fugind ca o căprioară hăituită de vînătorul ce tot voia să o salveze.
“Un altul, în locul meu, te-ar căuta să te bată/ Cu pietre, să te ardă cu fierul roşu, să te omoare, după tot/ Ce-a investit, fără chitanţe şi contracte, într-o fiinţă/ Imprevizibilă, aşa că, uite diverşi experţi spun că eşti/ Bolnavă mental, că nu vei termina bine, că/ Trebuie să te uit, ceea ce eu nici nu accept, /Nici nu concep, nici nu fac. Eu te iubesc. Şi cred în tine”.
Ba chiar odată, înnebunită de atîta fugă, a dat un telefon ameninţînd că face publică povestea. Era oricum prea tîrziu pentru vînătorul ostenit, consolat că ea se va pierde şi-n veci de veci n-o va avea. “Şi după toate astea, singura pedeapsă pe care vreau să ţi-o dau este uitarea.”
În urma dragostei lor a rămas drept decont “starea de disperare şi de poezie” care a aşezat-o pe “regina neagră” în pagini de roman, pe post de muză, pînă ce “autorul a căzut obosit cu capul pe ultima copertă”.
Aşa s-au născut, ca “impozit natural pe creaţie”, volumele “Liber să sufăr” şi “Din doi în doi”. Şi de-atunci a viscolit şi a nins încontinuu, pînă s-a acoperit totul de uitare.

[ Partea a II-a a interviului, aici:http://www.inspire-magazine.ro/suferinta-impozitul-natural-pe-creatie/ ]   

[ Partea a III-a, aici: http://www.inspire-magazine.ro/nebunul-de-alb-si-regina-neagra/]

ABOUT AUTHOR:


Carmen DragomiFără titlur este jurnalist, fondatorul Inspire Magazine. Timp de peste 10 ani a lucrat in mass-media nationala, dintre care ultimii opt ani i-a petrecut ca reporter special la Jurnalul National. Filozofia sa este de a aborda dificultatile care apar incepand din interior, permitand astfel ca modificarile externe să apara ca un rezultat firesc. Crede cu tarie ca schimbarea incepe la nivel individual si ca niciodată nu este prea târziu pentru a deveni o versiune mai buna. Perspectiva prinde contur odata ce alegem sa ne inconjuram de oameni profunzi si de povestile lor valoroase. De aceea, Carmen a recurs la intreaga sa experienta jurnalistica pentru a aduce mai aproape, prin acest proiect, Inspiratia care transforma.

Ii poti scrie la: carmen.dragomir@inspire-magazine.ro

4736 Total Views 3 Views Today